ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Legătura
dintre suflet și trup își găsește o lacună temporală prin
impedimentul morții umane, care „se înscrie ca un moment necesar
și plin de sens pe traiectoria vieții începute la naștere, ea
făcând să treacă viața noastră pământească în faza
eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenței
pământești”.
Despărțirea între ele este până la a doua venire a
Mântuitorului, deoarece „odată cu moartea trupului începe
veșnicia pentru suflet: ori este fericit, ori se chinuiește în
vecii vecilor”.
Creat din pământ, omul se întoarce în acesta, după cum a fost
rânduit de la facerea lumii, căci
pământ ești și în pământ te vei întoarce(Fac 3, 19), mormântul ajungând o mângâiere pentru rudele celor
răposați, știind că „în pământ, trupul celui răposat rămâne
tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu”.
Ancestral, mormântul este locașul morții, „e simbolul odihnei de
veci”,
la care este supusă firea umană (Sufletul
meu e dărăpănat, zilele mele se sting, mormântul mă așteaptă.Iov 5, 2) și totodată al odihnei trupești (Sosi-vei
la mormânt, la adânci bătrânețe, ca o șiră de grâu strânsă
la vremea ei. Iov 5, 26).
Continuare
a ierurgiilor bisericești și adăpostire a mormintelor, cimitirul
este glasul veșniciei, „simbolizând că aici este locul de odihnă
al tuturora”,
dar în același timp etalează și faptul că este „un loc sacru,
al odihnei de veci, al tristeții, dar și al reculegerii, al
legăturii dintre cei morți și cei vii”.
Tăcerea întâlnită într-un cimitir este prevestitoare de cele ce
vor fi întâlnite în veșnicie în funcție de felul în care este
trăită această viață, de sorgintea ei: „Pulberea morților
vorbește fără sunetele de care are nevoie cuvântul pământesc:
prin putrezirea sa ea trâmbițează o propovăduire răsunătoare,
care e cel mai puternic îndemn către cei ce caută cele
putrezitoare.”.
Glasul veșniciei se aude prin cele ce slujesc mormântului, pentru
că „la cimitir, fiecare ridicătură de pământ slujește de
amvon pentru moarte și acolo vorbește ea cu multă îndrăzneală”,
iar prin cele ce se văd „în cimitir mormintele pline de
întuneric, oseminte de oameni în țărână și cu miros greu ”
se trezește conștiința umană pentru a înțelege căci cu
adevărat există moarte.
Căderea
protopărinților noștri a adus cu sine moartea; Dumnezeu „a
rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să-i
vorbească, să-l urmărească și să-l amenințe. Acest predicator
este Moartea.”.
Aceasta a avut efect primordial asupra întregii umanități,
incluzând faptul că „toți oamenii, ajungând la finele
călătoriei prin această viață, mureau cu trupul iar cu sufletele
coborau în temnițele cele mai de jos ale iadului care se află în
adâncurile pământului”.
Importanța punerii trupului în mormânt este întâlnită atât la
Iosif, cât și la tatăl său, deoarece amândoi cer să li se ducă
oasele în pământul din care au făcut parte (Fac 49, 29; 50, 25),
cerința fiind făcută sub semnul fricii, stimulați fiind de faptul
că „cei vechi făceau asta, pentru că se temeau de moarte”,
de puterea ei asupra neputinței umane, deoarece „înainte de
venirea Mântuitorului, moartea își manifesta în totalitate
puterea sa asupra omului, adică asupra trupului”.
Trupul, suferind transformare, se descompunea și putrezea, „se
îngropa în adâncurile pământului iar sufletul fiecăruia – fie
drept, fie mai puțin drept – se pogora în iad”
Venirea
Mântuitorului a restaurat ființa umană, „luând din cele ale
noastre un trup asemenea celui al nostru, l-a predat morții pentru
toți, pentru că toți erau supuși stricăciunii morții”,
moartea transformându-se într-un somn „pentru că suntem
încredințați pe deplin de înviere, pentru că ne mutăm de la
moarte la viață”,
după cum mărturisește Apostolul Pavel: Iar
pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșeli și prin
păcatele voastre. (Ef
2, 1). Puterea Mântuitorului asupra morții poate fi întâlnită în
cadrul Evangheliilor prin învierile pe care Le face (Luca 7, 11-17;
Luca 8, 49-56, Ioan 11, 1-45). Apogeul întâlnit prin învierea
lui Lazăr, pe care o săvârșește pentru „a face cunoscut că
voința Tatălui și a Sa nu sunt decât una singură și aceeași
voință”,
este faptul că acesta era pus în mormânt de patru zile, trupul era
supus descompunerii. Întruparea Lui desființiază stricăciunea
oamenilor, dorind „să-i ducă din nou din moarte la viață
mistuind, prin trupul pe care și L-a însușit prin harul învierii
moartea lor”,
aducând libertate umanității prin însăși moartea Sa. Punerea în
mormânt a Mântuitorului reînnoiește moartea omului și slujba
funebră spre nădejdea Învierii pentru că „Hristos a biruit
moartea și iadul. A distrus porțile iadului.”.
Cunoscut fiind faptul că „în ceasul în care Trupul Domnului S-a
pus în mormânt, în același ceas Hristos S-a coborât cu sufletul,
ca un Mântuitor, în cămările cele mai dedesubt ale iadului”,
omul tinde către o speranță de mântuire. Nădejdea în fața
morții constă în faptul că „în clipa învierii Sale, Iisus
Hristos iese cu Trupul din mormânt și cu sufletul din iad, odată
cu toți cei ce au crezut în El”,
motiv pentru care trebuie „să ne plecăm capetele ostenite pe
brațele Lui părintești așteptând odihna cea veșnică și El ne
va odihni, căci El este Învierea și Viața”
Contemporanitatea
ne pune într-o situație precară față de ceasul despărțirii
sufletului de trup, păcatele fiind apăsătoare omul creștin
trăiește cu smerenie cuvintele: „Chipul slavei Tale celei
negrăite sunt, măcar deși port rănile păcatelor; miluiește
zidirea Ta, Stăpâne, și o curățește cu îndurarea Ta și
moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși
cetățean al raiului”.
Această perspectivă situează atât mormântul, cât și cimitirul
în poziția de locaș de așteptare a celei de a doua Învieri a
Mântuitorului: Pentru
că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața
veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru(Rom 6, 23), dar totodată și faptul că „e timpul cel mai
potrivit să ne trezim, căci pe toți ne pândește moartea; ea
planează asupra omenirii și plecarea noastră ar putea să fie
într-o clipă”
Valoarea
liturgică a înmormântării constă în biruința Mântuitorului
asupra morții, căci „aducându-Și templul Său și organul
trupesc ca preț, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria
pentru toți”..
Grija față de trupul defunctului se conturează prin faptul că
„fiind prin trupul asemănător unit cu toți, Fiul nestricăcios
al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toți cu
nestricăciune prin făgăduința învierii”,
având centru de întărire credința că „prin jertfa trupului Său
a pus sfârșit legii privitoare la noi și a înnoit începutul
vieții noastre”,
deoarece Hristos „ a venit să ne scape de moartea cea sufletească,
de păcatele cele grele care ne omoară sufletul și-l aruncă în
pieirea veșnică”
Aceste
cuvinte s-au scris cu ocazia anului comemorativ al celor adormiți în
Domnul, stabilit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, și pentru ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Visarion,
Arhiepiscopul Larisei, modelul pastoral a Părintelui Ierodiacon
Visarion Iugulescu.
Arhimandrit
Hariton Negrea, Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli Petru-Vodă
About Post Author
