man Model National Opinii

Cora Muntean: Drumul Dascălilor s-a înfundat în România Educată

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Pentru mine, crescută într-o altă generație, poate depășită, dascălii nu sunt simpli lucrători în Educație. Pentru mine, întâlnirea cu Primul Învățător a fost o magie și de la el așteptam să mă facă om mare.

Asta ni s-a spus prima dată la școală: că dacă învățăm putem scăpa și de căpălit, și de coasă și de mers cu vaca. Că ajungem la oraș, oameni învățați.

Marți dimineața am văzut umbra primului meu învățător aplecată peste bancă, împingându-mi ușor degetul pe creion să fac bastonașele corect. Și, când am reușit mi-a spus: „Bravo, Muntean, ai reușit!”.

Pentru mine, prima învățătoare a fiicei mele a fost cea mai bună și răbdătoare ființă pe care am întâlnit-o în acea perioadă. Și de aceea și cea mai frumoasă.

Pare un început siropos de poveste, presărată cu inimioare, ca prefață la o mișcare de protest a dascălilor, pe care mulți au neobrăzarea să-i ocărască în fel și chip. Da, nu sunt perfecți și nici nu trebuie să fie. Nu este necesar să-i punem pe un piedestal pentru că rezultatele muncii lor se văd și fără a-i încununa ca îngeri sau demoniza. În fiecare dintre noi, pe stradă, în familie, la muncă, între prieteni se văd amprentele părinților și primilor noștri dascăli desăvârșite de cei care au venit după ei.

Tu, ca părinte, nu poți avea pretenția ca un dascăl să-ți disciplineze copilul de care tu nu te ocupi deloc, pe care nu-l înveți nici buna cuviință și pe care-l lași ca pe un sac de cartofi în fața porții școlii. Desigur, când tu te ocupi de copil și nimerește o loază de dascăl, care e doar un lucrător în Educație, simți că o iei razna. Stai să vezi când vor fi mai mari și vor fi nedreptățiți și vei fi nevoit să gestionezi o situație de criză.

Dezastrul în care se află Educația nu a început de acum. Acum este punctul culminant și urmează deznodământul. Care poate fi ca-n povești, cu bucurie, sau tragic. Eu cred că a doua variantă.

Sincer, nici la primul protest al dascălilor nu am crezut că vor fi atât de mulți. Ieri m-am dus și din solidaritate. Ca omagiu pentru toți învățătorii și profesorii mei din gimnaziu. Poate că mi-a plăcut cartea, dar dacă nu aveam noroc de ei nu știu dacă aș fi iubit învățătura.

Din fericire, am trăit alături de câțiva lideri sindicali de bună credință, care mereu au pus interesele oamenilor pe primul loc. Însă, știu și toate manevrele care se fac și cum sunt folosiți oamenii, care nu de bine ce le este recurg la această formă de a-și arăta nemulțumirea.

Când am ajuns în Piața Victoriei, era deja plină de lume. Și vacarm, ca la proteste. M-am uitat la jandarmi. Mă așteptam să găsesc o atitudine revanșardă față de dascăli, că nu sunt chiar o categorie cărora să le fi plăcut cartea. Nu. Erau și fermi, că așa le cere fișa postului, dar și grijulii. O doamnă, învățătoare sau profesoară, nu-și mai găsea grupul. Era și mai în vârstă și picioarele-i erau deja umflate. Un tânăr jandarm a luat-o de mână, fără să o smucească, și i-a spus: „Veniți cu mine, îi găsim pe colegii dvs”.

Apoi, mai efervescenți, erau tinerii: elevi și studenți care au venit să le arate că nu sunt singuri. Era invers decât la Olimpiade. Acolo, înainte să pleci, profesorul de la materia la care concurezi, îți spune că ești bun și vei reuși, iar asta contează enorm. Și pentru că nu vrei să-l dezamăgești. Acum, tinerii își arătau în scris, pe bannere sau pancarte, susținerea. Dar și cu vuvuzelele. Iar lor, dascălilor, le-a căzut bine, de parcă ar fi fost în cădere și mii de mâini s-au întins să-i prindă. Așa cum ei îi prindeau pe prichindei atunci când săreau în sala de sport. Au fost multe mesaje adecvate. O doamnă a avut inspirația să se ascundă după o pancartă pe care scria: „Eu nu fac politică. Am venit doar pentru poză…”. Semnat Carmen Iohannis.

M-au mai și recunoscut oamenii și m-au abordat. M-au rugat să-i transmit domnului Ion Cristoiu mulțumirile lor, că i-a înțeles și-i susține. „Că nu-i vorba doar despre bani, doamnă. E vorba despre Educație, care e la pământ”.

Când piața a devenit neîncăpătoare, au pornit spre Cotroceni. O vreme am mers pe trotuar, paralel cu coloana. Erau peste 20 000 de oameni. Trecătorii îi priveau, îi filmau. Au ieșit oameni din sedii de firme sau din magazine. Eu nu am auzit pe nimeni care să spună ceva rău despre ei. Nici nu s-au alăturat coloanei, e drept.

De la sediul RATB, de pe Dinicu Golescu, au ieșit oameni și le-au strigat să nu se lase.

Puțin mai încolo, în întâmpinarea coloanei a ieșit un grup de copii mai mici, toți băieți îmbrăcați în cămăși albe, care-i aplaudau frenetic pe dascăli. Aceștia s-au luminat la vederea puștilor și chiar au făcut liniște, să audă cum răsună palmele lor mici.

Iar la Facultatea de Filosofie, un domn făcea semne disperate: „Opriți! Cine are nevoie să meargă la toaletă, am deschis porțile!”.

Între timp, am început să primesc de la guvern mesaje legate de negocierile cu liderii de sindicat. Un soi de neliniște a trecut ca o adiere. Ca atunci când nu știi dacă mai poți fi atât de sigur pe cel din frunte. Sentiment destul de obișnuit de altfel, deoarece, nu doar în România, oamenii nu mai au încredere în cei ce s-au pus (sau au fost puși) în fruntea mesei.

Protestatarii au început să arate că sunt obosiți, tracasați și resemnați. Nu de acest drum, care cu intenție a fost lungit prin ocolire, ci de toate umilințele pe care le-au răbdat. Pentru lipsuri, pentru ticăloșiile unora dintre ei, pentru pretențiile tot mai mari ale unor părinți, pentru tupeul unor elevi.

A rămas însă solidaritatea cu cel de lângă tine: se îndemnau unii pe alții, își dădeau apă, își dădeau curaj. Dar și grija pentru cel de lângă. O doamnă m-a călcat din greșeală. Aproape s-a aplecat să-mi șteargă pantoful până am prins-o de braț și am asigurat-o că nu e nicio nenorocire. „Dar vă doare? Că eu sunt mare”. I-am spus că nu și-atunci m-a prins de mână cu disperare: „Să fim uniți, asta e important”. Nu i-am spus că eu nu sunt profesoară. Pentru că, în acel moment, bătea vântul, dacă nu al trădării, al intenției de abandon.

Când am ajuns la Cotroceni, deși sfârșiți de drum și căldură, s-au mai însuflețit. Au ajuns la primul dascăl al țării. În care ei, dascălii obișnuiți, nu-și pun nici cea mai mică speranță.

About Post Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *