Dr. Vasile Astărăstoae: După Dumnezeu: morala și bioetica într-o epocă seculară

Publicat de mai
25, 2023

Editura Doxologia are
în plan tipărirea ediției în limba română a unei cărți excepționale prin
bogăția analizei și intuiției, o capodoperă în portretizarea unei epoci: After
God: Morality & Bioethics in a Secular Age a lui H. Tristam
Engelhart Jr. Excelenta traducere, cât și notele pertinente aparțin teologul
Andrei Dîrlău. Este un adevărat eveniment pe care vreau să-l semnalez.

Despre Tristam
Engelhart am mai scris. Considerat fie „copilul teribil al bioeticii”, fie
unul dintre „părinții bioeticii”, fie „apostolul creștinismului” în bioetică,
profesorul Engelhardt a fost un om generos, un „provocator” și un
savant de referință. Indiferent dacă îl contestă sau îl aprobă, în lumea
bioeticii, nimeni nu-l ignoră. Am avut privilegiul de a-l cunoaște
personal, iar conversațiile cu el au fost întotdeauna o plăcere nu numai din
punct de vedere intelectual, dar mai ales uman.

Tristam Engelhart a
trăit zbaterile evoluției bioeticii fiind nu numai un martor, dar și un actor
important.

Cea mai fascinantă
este ultima sa carte, După Dumnezeu: morala și bioetica într-o epocă
seculară, scrisă în timp ce era în tratament pentru cancer și publicată în 2017.
De altfel, la un an după publicarea cărții, Engelhardt a plecat
dintre noi și ne-a lăsat pe toți mult mai săraci.

Este o lucrare profetică,
strălucitoare și serioasă, un adevărat testament științific scris
știind că timpul îi era limitat, în care ni se arată implicațiile morale
și epistemice ale trăirii într-o cultură care a ajuns „să-L respingă pe
Dumnezeu”.

Cartea atestă
trăsăturile centrale ale viziunii lui Engelhardt – respingerea 
raționalității seculare ca bază adecvată pentru moralitate și susține că,
fără a face referire la Dumnezeu pentru a garanta că virtuoșii sunt răsplătiți
și vicioșii suferă, nu există niciun motiv să credem că raționalitatea ar putea
determina pe cineva să fie moral, cu atât mai puțin să acționeze moral. Altfel
spus, fără Dumnezeu totul este lipsit de sens.

Este o carte
pigmentată cu multe pasaje autobiografice și în care sunt adunate și
dezvoltate ideile din întreaga opera a lui Tristam Engelhart.
Autobiografia intelectuală oferă o mulțime de impresii personale care i-au
afectat dezvoltarea culturală și care sunt de cea mai mare importanță pentru a
reconstrui gândirea lui Engelhardt.

Nu aș dori să fac un
rezumat al cărții. Ea trebuie citită deoarece orice rezumat este reductiv și nu
poate oferi bogăția argumentației originale. Cine o citește va înțeleage însă
ce înseamnă să trăiești într-o lume după Dumnezeu, în care întrebările legate
de păcat și virtute au fost înlocuite cu alegeri în ceea ce privește stilul
vieții și al morții.

Voi face doar
câteva sublinieri, care sper că ofere cel puțin o idee generală a
principalelor probleme, care stau la baza perspectivei lui Engelhardt. Par
să existe două puncte care i-au atras cel mai mult atenția: la nivel
fundamental, secularizarea, care a părut inițial un fel de eliberare, dar
a ajuns să fie o „nouă ortodoxie” care amenință civilizația creștină
tradițională; la nivel de conținut, noile obiceiuri, privind sexualitatea,
viața de familie și sfârșitul vieții, sunt văzute ca înlocuind vechile rituri
religioase încântătoare, iar acest proces a fost extrem de rapid și periculos.

În primul rând, După
Dumnezeu explică schimbarea discursului lui Engelhart, având drept
reper temporal anul 1991 – anul convertirii la ortodoxie. De aceea mă
voi opri asupra acestui moment.

Tinerețea lui Engelhardt a
fost întro societate încă neafectată de secularism, iar el este conștient
de asta și o descrie într-o scurtă și minunată prezentare în După Dumnezeu:

„Era 1954. Ajunsesem
pentru prima dată în Europa, chiar la Genova. În acel început de iunie,
strălucitor de flori, o bucurie pentru mama mea, am intrat într-o lume care era
un univers cu totul diferit de Europa celui de-al doilea deceniu al secolului
XXI. Textura morală și metafizică a lumii vieții dominante atunci era radical
diferită. Era o evlavie populară pronunțată. Străzile Italiei erau pline
de tineri preoți și copii. Peste tot erau călugări gri și negri. Italia era
tânără, în general evlavioasă și dinamică (deși capelele laterale erau uneori
marcate de semne care purtau un avertisment uimitor: Vietato urinare).
Bisericile nu erau goale. Aceste observații nu sunt menite să nege prezența
chiar și atunci a rădăcinilor culturii seculare acum dominante. Italia a avut
toată partea sa de agnostici și atei. Vatican II (1962–1965), revoluția
sexuală de la sfârșitul anilor 1960, protestele studențești începând din 1968
și impactul general al Frankfurter Schule aveau să precipite în curând o
secularizare cuprinzătoare. Cu toate acestea, această transformare nu avusese încă
loc. Eram într-o pauză culturală înainte de turbulențe și schimbări larg
răspândite. Nu era încă o cultură după Dumnezeu.”

Însă, odată cu
trecerea timpului, lucrurile s-au schimbat și acest fapt nu a ramas fără efect
în concepțiile lui Engelhart.

Convertirea lui
Tristam Engelhardt la ortodoxie a uimit pe toata lumea. A fost surprinzătoare,
deoarece părinții săi erau catolici evlavioși și devotați, el însuși urmase un
liceu catolic de elită și era un catolic practicant apreciat inclusiv de
cercurile Vaticanului.

Într-o mărturisire
facută la București, în 2011, Engelhart explică această decizie „Cum am
devenit ortodox? Răspunsul este: numai prin iubirea lui Dumnezeu!”

În realitate, a
fost  un drum îndelungat. A început în clasa a cincea cu fascinația pentru Biserica
Primară, cea din primele secole după Hristos. Apoi, au apărut întrebari la
care nu a gasit răspuns nici în colaborarea și prietenia îndelungă cu eruditul
cardinal Carlo Maria Martini – candidat la Papa în 2005, nici în
deplasările repetate din Italia. În 1988, începe să-și puna întrebarea
dacă tot ce a făcut pâna atunci nu este greșit și se roagă „Doamne, dacă există
vreo religie adevărată, arată-mi-o și mă voi schimba.” Au urmat concertele de
muzica religioasă ortodoxă l-a care a fost prezent. Participarea cu familia,
în 1989, la Constantinopol, la Liturghia Ortodoxă a Nașterii Domnului
Nostru Iisus Hristos, oficiată de Patriarhul ecumenic Dimitrie pare
a fi momentul decisiv. Atunci, a doua fiică a lui i-a spus: „Tată, aceasta este
religia adevărată, nu-i așa?”. Revenit în Texas a luat legatura cu comunitatea
ortodoxă și în Sâmbăta Mare a anului 1991 Hugo Tristram Engelhardt
Jr. primea botezul ortodox luând numele Sfântului Herman din Alaska.
Alegerea patronului nu au fost întamplatoare. Herman (Gherman) din Alaska (c.
1756 – 1837) a fost un călugar ortodox rus, misionar în Alaska (care atunci
aparținea Rusiei) cunoscut pentru blândețe și viața ascetică, aparator a
drepturilor nativilor, câștigând astfel dragostea și respectul acestora.
Canonizat în 1970, este considerat de creștinii ortodocși drept patronul
Americii de Nord.

Iată cum descrie Engelhardt în
„După Dumnezeu” acest moment „Spre uimirea mea, în Sâmbăta Mare din 1991, în
Texas și într-o mănăstire, m-am hotărât să mă pocăiesc dintr-o viață
plină de iubire de sine profundă și de multe alte păcate grele, inclusiv
păcatul asemănător al majorității filozofilor, și anume prezumția nefondată că,
prin propria mea reflecție filozofică, aș putea să-mi argumentez drumul către
normele corecte pentru viață și adevăratele scopuri ale existenței umane. În
acea zi, fiicele mele Christina și Dorothea m-au urmat la botez. Apoi
ieromonahul m-a căsătorit în mod sacramental cu Susan, care îmi fusese
soție timp de douăzeci și șase de ani. De Paște, în 1991, m-am trezit
în Biserica de la care romano-catolicismul însuși plecase cu aproape un
mileniu înainte. Eram într-un loc diferit de orice loc în care fusesem
înainte. Nici nu mi-am imaginat că există acest loc. Totul se schimbase. Tot
ceea ce se întâmplase mă dusese la un punct de cotitură, la o întâlnire
prin Ortodoxie cu sfințenia. Într-o jumătate de secol din viața mea, cunoscusem
oameni buni, într-adevăr niște oameni foarte buni, dar înainte de a veni la
Ortodoxie nu întâlnisem niciodată oameni sfinți. Nu întâlnisem niciodată
sfințenia. Uimirea, teama unor astfel de întâlniri m-au determinat să
scriu Fundamentele bioeticii creștine. Ca savant, am fost forțat să
examinez totul din nou. Am văzut bioetica dintr-o perspectivă radical nouă. Am
ajuns să întâlnesc și să admit un adevăr extrem de incorect din punct de vedere
politic: Biserica una, sfântă, catolică și apostolică este creștinismul
ortodox”.

Potrivit marturisii
sale i s-a părut nesatisfăcătoare din punct de vedere spiritual scolastica
romano-catolică. „Creștinii catolici scriu manuale despre dragoste; creștinii
ortodocși traiesc dragostea”, așa a explicat el diferențele dintre cele două
ramuri ale creștinismului.

Apoi, această carte
este o critică inteligentă a filozofiei morale contemporane în
favoarea unui fel de tradiționalism înrădăcinat în perspectiva Bisericii
Ortodoxe și conține numeroase argumente puternice. Ea oferă o perspectivă
cuprinzătoare asupra celor mai profunde și grele probleme atât din filozofia
morală, cât și din bioetica timpului nostru.

Expresia „după
Dumnezeu”, ne spune Engelhardt, „este folosită pentru a indica faptul că
azi cultura secularistă dominantă s-a plasat în disjuncție față de Dumnezeu,
ignorând problema existenței lui Dumnezeu și a sensului ultim… Fără o
perspectivă a ochiului-lui-Dumnezeu, fără un punct ultim de orientare a
moralei, a sensului și a aplicării prin lege a moralei, ceea ce odinioară părea
atât de sigur și stabil e acum aruncat în derivă. Pretențiile seculariste
privind morala, bioetica și autoritatea politică se pot baza acum doar pe
anumite mănunchiuri de intuiții și practici ce constituie poziții de sine
stătătoare, mai mult sau mai puțin coerente, sprijinite de anumite narațiuni
plutind în orizontul finitului și al imanentului, fără nicio ancoră în
ființă”.

Tristram Engelhardt susține
că această cultură intelectuală dominantă a Occidentului evită în mod activ
orice punct transcendent de orientare, cum ar fi apelul la Dumnezeu sau la
perspectiva ochiului lui Dumnezeu. În schimb, încearcă să-și încadreze
înțelegerea realității și moralității și, prin urmare, a bioeticii sale, fără
referire la vreun fundament în afara preocupărilor umane specifice.

Pentru a argumenta
aceste afirmații Engelhart apelează la o comparație între Italia
anilor tinereții sale și Italia zilelor noastre:

„Italia anilor 1950 a
fost o Italia care nu ar fi putut concepe că vor exista în curând dezbateri
serioase cu privire la posibilitatea existenței preoteselor romano-catolice și
a căsătoriei homosexuale, ca să nu mai vorbim de oportunitatea reproducerii
asistate de terți cu gameți donați, avort, sinucidere asistată de medic și
eutanasie. Acest lucru nu înseamnă că în anii 1950 nu există avort, desfânare,
adulter, homosexualitate activă și chiar sinucidere asistată de un medic. Cu
siguranță a fost. Cu toate acestea, cultura oficială se așteaptă la pocăință
pentru astfel de acte, sau cel puțin la tributul ipocriși. […] Diferența
cardinală dintre atunci și acum se referă nu doar la o diferență privind
anumite norme, ci mult mai mult pe o schimbare a naturii înseși a moralității
publice. Ea se referă nu doar la forța și sensul normelor, ci și la cerința
contemporană ca piața publică să fie liberă de orice mențiune despre Dumnezeu.
În consecință, discursul moral public a avut un caracter foarte diferit. În
cultura dominantă a Occidentului, și în special a Italiei, se poate încă judeca
public cu privire la moralitatea, sau mai bine cu privire la imoralitatea,
avortului, desfrânării, adulterului, actelor homosexuale și sinuciderii
asistate de un medic. Asemenea judecăți adverse au fost considerate ca având
fundamente, pentru a fi ancorate în realitate, în ființă însăși. Mai mult, s-ar
putea menționa public pe Dumnezeu. Cultura pe care am trăit-o în anii 1950
era o lume în profund contrast cu ceea ce se întâlnește astăzi în spațiul
public din Occident, chiar și în cel din Texas”.

După cum spune Engelhardt,
„ne confruntăm cu preocupările de bază și cu pasajele vieții: sexualitatea,
reproducerea, suferința, moartea și moartea.” Engelhardt a examinat „schimbările
complexe și cuprinzătoare în aprecierea a ceea ce poate fi morala seculară și
bioetica ei” și a concluzionat „că substanța bioeticii va fi încă cunoscută de
creștinii tradiționali ca fiind ancorată în voia lui Dumnezeu. [….] în
această cultură de după Dumnezeu, prezența puternică a lui Dumnezeu va dăinui
în creștinismul ortodox”.

În sfârșit,
cartea După  Dumnezeu deși oferă o viziune aparent întunecată,
se încheie cu un mesaj plin de speranță. Engelhardt scrie: „Și
totuși, în mijlocul molozului cultural a ceea ce a fost odată creștinătatea,
chiar și în Italia, încă există credincioși. Credința e departe de a fi
dispărut. Mulți credincioși sunt protestanți fundamentaliști, care s-au rupt de
istoria creștinismului ca întreg și nu au o înțelegere coerentă a Bisericii,
dar care recunosc că Dumnezeu este viu și că Iisus este Mesia, Fiul Dumnezeului
Celui Viu. Li s-a dăruit harul de a ști adevăratul răspuns la întrebarea: Cine
ziceți voi că sunt Eu? (Matei 16,15). Mai există romano-catolici fervent
loiali față de ceea ce a rămas din tradiția lor. Există și prezența tot mai
numeroasă a creștinilor ortodocși chiar în inima Romei. Toți aceștia, alături
de evreii ortodocși și musulmanii tradiționaliști, intră în coliziune cu
aspirațiile culturii seculariste dominante azi și cu exigențele statului
fundamentalist secularist. Copiii celor care Îl iau pe Dumnezeu în serios sunt
cei prezenți în număr tot mai mare pe străzile Italiei. Locașurile lor de
închinare sunt pline.[…] Numai Dumnezeu știe viitorul. Filosofii nu sunt
profeți. Prezentul este plin de întâmplări neașteptate. Există din nou biserici
ortodoxe în Roma. Convertiții stau în catolicon. Icoanele plâng. Peste tot în
lume se dezvoltă o literatură de reflecție morală creștină tradițională și o
bioetică creștină cu o contribuție semnificativă a creștinilor ortodocși. Într-o
cultură după Dumnezeu, mulți știu că Dumnezeu trăiește, inclusive mulți
filozofi”.

Altfel zis, un
creștinism tradițional a rezistat, deși morala și bioetica lui au devenit din
ce în ce mai puternic contrară culturii seculariste „oficiale” actuale. Sursa
acestei alterități creștine tradiționale față de cultura post-teistă din jur,
constă în creștinismul ortodox care rămâne o lumină într-o lume după
Dumnezeu.

În concluzie, După
Dumnezeu: morala și bioetica într-o epocă seculară a lui H. Tristam
Engelhardt Jr. este o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteca
oricărui om ce dorește să înțeleaga timpul/timpurile în care traiește.

P.S.1. Afecțiunea
constantă lui Engelhart pentru România poate fi observată și în
faptul ca a lăsat cu limbă de moarte să nu se perceapă taxa de autor pentru
ediția în limba română a cărții After God: Morality & Bioethics in a
Secular Age.

P.S.2. Recomand
această carte domnului Vasile Bănescu și grupului său de „intelectuali
creștini” progresiști – petiționari, „reformatori ai Ortodoxiei”, care nu
contenesc să atace BOR și Înalți ierarhi, cu un limbaj grobian ce îi
descalifică. Deși mă îndoiesc că vor înțelege ceva. Dacă nu au înțeles 
întrebarea de la Referendumul pentru familie cu atât mai puțin vor înțelege
limbajul filozofic a lui Tristam Engelhardt.