Prof. Univ. Dr. Sorin Ilieșiu, Proclamație pentru reunirea Republicii Moldova cu România

Către
cetățenii Republicii Moldova și ai României

 

 

Î n   a t e n ț i a :

 

Președintelui Republicii Moldova
Maia Sandu

Președintelui României Klaus Iohannis

Președintelui Parlamentului  Rep. Moldova Igor Grosu

Președintelui Senatului
României Alina Gorghiu

Președintelui Camerei
Deputaților Marcel Ciolacu

Premierului Rep.
Moldova Dorin Recean

Premierului
României Nicolae Ciucă

 

 

S p r e   ș t i
i n ț ă :

 

Ambasadelor
din Republica Moldova și din România,
în special ambasadelor următoarelor state: SUA, China, Federația Rusă, Marea
Britanie, statele membre ale Uniunii Europene, Ucraina, Israel, Turcia, Canada,
Japonia, Brazilia, Argentina, India, Serbia, Georgia.

 

Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord

Organizației
Națiunilor Unite

 

1. În numele poporului român din cele
două state românești, se proclamă
reunirea Rep.Moldova cu Patria-Mamă România.

Parlamentele celor două state
românești vor adopta o declarație comună pentru reunire. Propunem acest text: În numele
poporului român din Rep. Moldova și din România, Parlamentul
Rep. Moldova și Camerele reunite ale Parlamentului României adoptă următoarea declarație comună: În puterea
dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele
singure să-și hotărască soarta, de azi înainte Rep. Moldova se reunește pentru totdeauna
cu Patria-Mamă România,
având în vedere argumente de ordin etnic, lingvistic, istoric, politic, precum
și tratatele, rezoluțiile, declarațiile și documentele de drept internațional prezentate în Anexe.

Reîntregirea
României reprezintă singura garanție
pentru ca românii din Rep.Moldova să-și păstreze ființa națională, limba
maternă, cultura, apartenența la propria istorie.

Nu avem
voie să trădăm moștenirea sacră lăsată
de Sfatul Țării care în 27 Martie 1918 a votat unirea PENTRU TOTDEAUNA a Basarabiei cu MAMA SA ROMÂNIA.

Marile Puteri au
susținut reunirea: SUA, prin Rezoluție Senatului SUA 148/1991 care prezintă
toate argumentele necesare recunoașterii unirii. China, prin declarația
liderului Mao Zedong care a spus în 1964 că „pământuri anexate [nejustificat] de sovietici sunt foarte multe. /…/ Ei și-au declarat
teritoriu propriu o parte a României”; în același an, ambasada Chinei de la București a difuzat o
hartă a României Mari care includea Basarabia și Bucovina de nord anexate de
URSS ca urmare a Pactului cu Stalin-Hitler. 

2. Reunirea trebuie făcută
urgent, pentru a salva de la catastrofă
Rep.Moldova dacă ar fi atacată asemenea Ucrainei, precum și pericolul declanșării unui cataclism
umanitar și de mediu de o gravitate fără precedent în istorie care ar avea
loc în cazul exploziei celui mai mare depozit de armament din Europa de est
care se află în com. Cobasna din R.Moldova. Conform unui
studiu academic, explozia ar declanșa un
cataclism similar celui la Hiroshima din 1945 și ar afecta teritorii din Moldova, Ucraina și România. Dacă în depozit există muniții chimice,
biologice și radioactive, explozia ar
afecta întregul bazin al
Mării Negre și țările riverane.

Aceste pericole ar fi evitate prin reunirea ugentă a
Rep.Moldova cu România: întreg
teritoriul R.Moldova ar deveni Teritoriu NATO apărat de cele 31 de state membre
NATO.

3. În iunie
1940, Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța au fost smulse de URSS din trupul Țării-Mamă ca urmare aPactului Stalin-Hitler semnat la Moscova
în 23 august 1939, ale cărui consecințeau fost condamnate unanim la nivel
internațional.

În timpul ocupației sovietice românii din R. Moldova au fost victimelecelui mai cumplit genocid din Europa postbelică, dictat de Moscova (Engels
decretase că dispariția românilor de pe fața pământului ar fi un pas înainte pentru
victoria revoluției proletare). Au fost deportate pe vecie sute de mii de români în
Siberia și în alte locuri, la muncă forțată, în condiții de exterminare. În
1946-47 a fost organizat unicul genocid
prin înfometare din Europa postbelică, cu peste 300.000 de
morți, aproape toți fiind români (numărul populației era 2.200.000,
inclusiv cetățenii nebăștinași); au fost
provocate deliberat numeroase cazuri
de canibalism „pentru a face din poporul
român, cel mai religios popor creștin din lume, un popor de canibali”.

Poporul român din Rep. Moldova trebuie
considerat popor-martir. Genocidul înfăptuit împotriva lui trebuie recunoscut
și condamnat de toate statele lumii.

Federația Rusă, stat succesor al URSS, trebuie să
plătească reparații pentru victimele genocidului și urmașii acestora, precum șidespăgubiri pentru ocuparea
ilegală a teritoriului în perioada 1940-1991 (anul trecut Polonia a solicitat Germaniei
despăgubiri de război în valoare de 1320 de miliarde de euro).

Curtea Penală
Internațională de la Hagatrebuie să condamne URSS pentru crimele de genocid împotriva poporului român
din Rep. Moldova în timpul
ocupației din perioada 1940-1991.

 

VERSIUNE
NESCURTATĂ, CU ANEXE:

 

Proclamația
pentru (re)Unirea

Republicii
Moldova cu România

 

— București, 19
mai 2023 —

Către
cetățenii Republicii Moldova și ai României

 

 

Î n   a t e n ț i a :

 

Președintelui Republicii Moldova
Maia Sandu

Președintelui României Klaus Iohannis

Președintelui Parlamentului  Rep. Moldova Igor Grosu

Președintelui Senatului
României Alina Gorghiu

Președintelui Camerei
Deputaților Marcel Ciolacu

Premierului Rep.
Moldova Dorin Recean

Premierului
României Nicolae Ciucă

 

S p r e   ș t i
i n ț ă :

 

Ambasadelor
din Republica Moldova și din România,
în special ambasadelor următoarelor state: SUA, China, Federația Rusă, Marea
Britanie, statele membre ale Uniunii Europene, Ucraina, Israel, Turcia, Canada,
Japonia, Brazilia, Argentina, India, Serbia, Georgia.

 

Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord

Organizației
Națiunilor Unite

 

M o t t o

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În
care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,/ la
care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

           
  /…/ Pre voi vă nimiciră a soartei răutate/ Și oarba neunire la Prut și
la Carpați!
      Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,/ Jurăm că
vom da mâna, să fim pururea frați!

 

 

1.1. În numele poporului român din cele două
state românești, se proclamă
(re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

1.2. Parlamentele celor
două state românești — Republica Moldova și România — vor adopta cât mai curând
posibil o declarație comună pentru (re)Unire. Propunem următorul text:

În numele poporului român din
Republica Moldova și din România, Parlamentul Republicii Moldova și Camerele
reunite ale Parlamentului României adoptă următoarea declarație comună: În puterea dreptului
istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-și
hotărască soarta, de azi înainte Republica Moldova se (re)unește pentru totdeauna
cu Patria-Mamă România,
având în vedere argumentele de ordin etnic, lingvistic, istoric, politic,
precum și tratatele, rezoluțiile, declarațiile și documentele de drept
internațional prezentate mai jos:

1.2.1. De
sute de ani, dorința noastră, a românilor, este să fim uniți.

1.2.2. Avem convingerea că reunirea românilor și
reîntregirea României reprezintă cel mai important proiect de țară, șansa afirmării
noastre ca o națiune demnă și respectată, care
să-și aducă o contribuție majoră la dezvoltarea
culturii și științei universale, așa cum s-a întâmplat după Marea Unire a Românilor din 1918, prin
intermediul unor personalități precum Constantin Brâncuși („părintele sculpturii moderne”), George Enescu (geniu al muzicii universale), Maria Cebotari (n. Chișinău; una
dintre cele mai mari soprane din lume),Lucian Blaga (filozof, poet, creator de
cultură), Eugen Ionescu(creatorul teatrului absurd), Emil Cioran (unul dintre marii gânditori ai tuturor timpurilor), Mircea Eliade (cel mai apreciat istoric
al religiilor), Victor Brauner (important pictor
suprarealist), Benjamin Fondane (Fundoianu)(reprezentant al avangardei literare), Marcel Iancu(„omul-orchestră al avangardei europene interbelice”), Tristan Tzara (poet
avangardist, cofondator al dadaismului), Paul
Celan (poet modern de valoare universală), Nicolae Steinhardt(eseistul creștin de geniu), Nicolae
Noica (filozoful spiritului românesc), Nichita Stănescu („inovator
lingvistic și poetic”), Victor Babeș (co-autor al primului tratat de bacteriologie din
lume, precursor al imunologiei moderne), Traian
Vuia (pionier
al aviației mondiale), Ion Cantacuzino(microbiolog, imunolog; a inventat „metoda Cantacuzino” de vaccinare
antiholerică, folosită și azi), Nicolae
Paulescu (descoperitorul pancreinei,
numită și insulină, pe care a folosit-o în tratarea diabetului, descoperire
care a salvat zeci de milioane de vieți), Nicolae Donici (n.
Chișinău; astronom; a cercetat astronomia soarelui și a planetelor, a
cromosferei și a luminii zodiacale), Henri
Coandă (creatorul primului avion cu
reacție din lume, fără elice), Grigore
Antipa (precursor al hidrobiologiei), Emil Racoviță (fondatorul
biospeologiei și al primului institut de speologie din lume, la Cluj), Hermann Oberth (unul
dintre părinții fondatori ai zborurilor spațiale, ai rachetei și ai
astronauticii), Dimitrie Mangeron (n. Chișinău; matemetician; a creat teoria
accelerațiilor reduse, utilizată în pregătirea zborurilor spațiale), Ștefan Procopiu(fizician specialist în teoria cuantelor; a descoperit, alături de Niels Bohr,
„Magnetonul Bohr-Procopiu”; a descoperit depolarizarea longitudinală a
luminii), George Emil Palade (laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și
medicină) și mulți alții.

1.2.3.
Avem convingerea că reîntregirea României reprezintă singura garanție pentru ca românii din Rep. Moldova să-și păstreze
ființa națională, limba maternă, cultura, apartenența la propria istorie.

1.2.4. Nu avem voie să trădăm moștenirea sacrăpe care ne-au lăsat-o înaintașii noștriîn 27 Martie 1918 când Sfatul Țării
a votat liber și democratic Actul Unirii care spune că Republica Democratică Moldovenească (…), ruptă de
Rusia … din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului
de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor,
de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România. Trăiască
unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!”

1.2.5.
Actul Unirii votat la Chișinău de Sfatul Țării în 27 Martie 1918,
și Actul pentru ratificarea Unirii, votat la București de Parlamentul României
în 29 dec. 1919 —, sunt în vigoare, nefiind vreodată abrogate de forurile care
le-au emis.

1.2.6. Nu avem voie să trădămDeclarația
Parlamentului României – din 24 iunie 1991 – privind Pactul
Stalin-Hitler și consecințele
acestuia pentru țara noastră, declarație din care cităm: „În numele poporului
român, Parlamentul condamnă acest Pact [Pactul Hitler-Stalin] ca fiind ab initio [de
la început] nul și neavenit. Tot
astfel trebuie să fie considerată și consecința directă a acestor înțelegeri
secrete dintre Stalin și Hitler [răpirea Basarabiei din trupul României] /…/
Parlamentul României … solicită Președintelui țării, Guvernului României,
tuturor forțelor politice din țara noastră să acționeze în spiritul acestei
declarații, în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populației din
teritoriile românești, anexate cu forța”, declarându-se astfel că
(re)unirea Rep. Moldova cu România este justă și obligatorie.

1.2.7. Nu avem voie să trădăm
spiritul „Declarației de la Chișinău” din 28 iunie 1991, adoptată de „Conferința internațională asupra
Pactului Molotov-Ribbentrop [Stalin-Hitler] și consecințele sale pentru Basarabia”, care
a decis că „Pactul și Protocolul
său adițional secret sunt nule ab initio, iar consecințele lor trebuie
eliminate”, declarându-se astfel că (re)unirea Rep. Moldova cu România este
justă și obligatorie.

1.2.8. Nu
avem voie să trădăm Declarația de
independență a Parlamentului Rep. Moldova din 27 August 1991, care „reaminteștecă … mișcarea democratică de eliberare națională a
populației din Rep. Moldova și-a reafirmat aspirațiile de libertate,
independență și unitate națională [cu România], exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naționale de la
Chișinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 și 27 august 1991, prin legile
și hotărârile Parlamentului Rep. Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de
stat, din 27 aprilie 1990 [drapelul României], stema de stat, din 3 noiembrie 1990 [stema României]” În mod simbolic, tot la 27 august 1991, imnul României „Deșteaptă-te române!”a fost adoptat ca imn național al Rep. Moldova pentru a sublinia că independența
Moldovei nu
e față de „Mama sa România”, ci  față de Rusia.
Declarația subliniază că Parlamentele
statelor-victimă ale Pactului
Stalin-Hitler, inclusiv Parlamentul
Rep. Moldova, „consideră înțelegerea încheiată la 23 august 1939 [Pactul Stalin-Hitler] … ca nulă ab initio și cer lichidarea consecințelor politico-juridice ale acesteia”, implicit „lichidarea” „ruperii Basarabiei din
trupul țării”, considerând că (re)unirea Rep.
Moldova cu România este justă și obligatorie.

1.2.9. Nu
avem voie să trădăm „Declarația Parlamentului
României — din 27 Martie
2018 — pentru
celebrarea unirii Basarabiei cu Țara-Mamă, România”, declarație care afirmă cu
claritate și fermitate că România și cetățenii ei vor să se (re)unească cu
frații lor din Rep. Moldova oricând aceștia decid că vor (re)unirea. Considerăm
că a sosit ceasul acestei decizii. Cităm din Declarație: „Parlamentul României, constituit în ședința
solemnă la împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu
Patria-Mamă, … consideră ca fiind pe deplin legitimă dorința acelor cetățeni ai
Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state ca o continuare
firească în procesul de dezvoltare și afirmare a națiunii române și subliniem
că acest act depinde de voința acestora,și declară
că România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în
întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor
Rep. Moldova, ca o expresie a voinței suverane a acestora.”

1.2.10.
Avem datoria sacră de a acționa în spiritul idealurilor exprimate în Apelul— din 22 aprilie 2022 — către
conducătorii celor două state românești, semnat de aproape o sută de
deputați ai primului Parlament liber al Moldovei (1990), cel care a decis
renașterea națională și independența față de Rusia. Cităm din apel: „Considerăm
că riscul unei invazii rusești în Republica Moldova nu poate fi neglijat și
oricând poate deveni o realitate năprasnică. /…/ Facem apel către Domniile
voastre pentru a identifica și demara cât mai curând posibil o formulă pașnică extraordinară de reîntregire a
celor două state românești, de unificare a națiunii române de pe ambele maluri
ale Prutului prin (Re)UNIREA
Basarabiei/Republicii Moldova cu PATRIA-MAMĂ, ROMÂNIA! /…/ Reîntregirea țării Românești este
necesară din mai multe considerente – spirituale, culturale, istorice,
militare, economice ș.a.. O integrare a
Rep. Moldova în Uniunea Europeană va dura ani buni, iar o invazie rusă în
Basarabia poate avea loc în câteva zile. O reîntregire a țării cât mai curând
posibilă ar pune spațiul de la Est de Prut sub scutul de care beneficiază
astăzi România și statele din fostul lagăr socialist. De rând cu repararea
unei mari nedreptăți istorice, care a schimbat dramatic destinul a milioane de
oameni nevinovați, reunificarea
poporului român va aduce stabilitatea, prosperitatea și securitatea în
această parte a continentului european.” Unul dintre semnatarii acestui
apel, fostul deputat Pintilie Pîrvan, președintele Asociației Parlamentul 1990, a afirmat în cadrul Conferinței Științifice
Internaționale, „30 de ani de la
proclamarea independenței Rep. Moldova” că „Cea mai mare doleanță în
Declarația de Independență a fost reîntregirea neamului românesc!”.

1.2.11. La 24 dec. 1989, Congresul
Deputaților Poporului din URSS (Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste) a condamnat semnarea Protocolului adițional al
Pactului Stalin-Hitler și a alte înțelegeri secrete cu Germania și a recunoscut
că acestea „sunt, din punct de vedere
juridic, lipsite de temei și valabilitate, din momentul semnării lor, venind în
contradictie cu suveranitatea și independența unor state terțe”. Totodată,
Congresul a apreciat că protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin și anturajul său
pentru a da ultimatumuri și a exercita presiuni prin recurgerea la forță asupra
altor state, încălcând obligațiile juridice asumate față de acestea [precum Ultimatumul dat României]”.

1.2.12. Marile Puteri, precum China — prin
declarațiile publice ale liderului suprem Mao Zedong din 1964, Statele Unite —
prin Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991, Uniunea Europeană — prin Rezoluția Parlamentului European din 19 sept. 2019, au susținut explicit sau implicit
(re)unirea Rep. Moldova cu România. Avem încrederea că aceste Mari Puteri
susțin și în prezent (re)unirea.

1.2.13.
Ne exprimăm convingerea că după căderea „Cortinei de fier” (în 1989), URSS și succesoarea ei, Rusia, nu aveau
dreptul să împiedice (re)Unirea, așa cum au făcut-o;

1.2.14.
În situația în care (re)unirea ar fi din nou amânată și dacă partidele proruse vor reveni la conducerea Rep. Moldova, aceasta
va reintra în sfera de influență
a Moscovei șiva fi reluată politica de deznaționalizare, de rusificare și de îndepărtare a
Moldovei de Patria-Mamă România, de UE și de NATO, iar Rep. Moldova va rămâne
cea mai săracă țară a Europei cu toate că are
un mare potențial datorită resurselor umane și naturale.

Prin reunirea Rep. Moldovacu
Patria-Mamă România, românii moldoveni
se vor integra imediat în UE și în NATO, și nu vor trebui să mai aștepte ani de
zile precum frații lor din România care a solicitat aderarea la NATO în
1994, dar a fost admisă după 10 ani, …care a solicitat integrarea în UE în
1995 dar a fost admisă după 12 ani.

Istoria ne-a arătat că orice
alianță între state nu e pentru totdeauna. Credem
însă că România va exista întotdeauna, astfel încât decidem să facem acum
reunirea Rep. Moldova cu România. „Dacă
nu acum, când?”

*

2. (Re)Unirea trebuie făcută cât mai curând posibil, pentru a salva
Republica Moldova și cetățenii ei de la următoarele pericole extrem de mari:

2.1
Pericolul ca Rep. Moldova să fie devastată, iar cetățenii ei să fie
sacrificați.În 24 dec. 2022, ministrul adjunct de externe al Federației Ruse, Mikhail
Galuzin a amenințat Rep. Moldova că se „apropie de o
catastrofă”și că „va repeta experiența tristă a
Ucrainei…”; ulterior, și alți demnitari ruși au amenințat Moldova;

2.2 Pericolul destabilizării situației politice
în Rep. Moldova în urma căreia să fie impusă o guvernare prorusă
antiromânească, anti-UE și anti-NATO.

*

3. (Re)Unirea trebuie făcută cât mai curând posibil pentru a evita
declanșarea unui cataclism umanitar și de mediu de o gravitate fără precedent
în istoria Europei, care ar avea loc în cazul unor explozii la cel mai mare
depozit de armament din Europa de est care se află în comuna Cobasna situată pe
teritoriul Rep. Moldova, în regiunea Transnistria, la 2 km de frontiera cu
Ucraina. În acest depozit se află 22-23
de mii de tone de arme și muniții — bombe de aviație, grenade, bombe de
artilerie, mine, cartușe, alte obiecte de tehnică militară— păzite de peste
1500 de militari ruși. Potrivit unui studiu științific elaborat de savanți în
cadrul Academiei de Științe a Moldovei, explozia depozitului de la Cobasna ar
declanșa un cataclism similar cu cel cauzat în 1945 de bomba atomică de la
Hiroshima. Explozia ar afecta teritorii din Rep.
Moldova, dinUcraina și din România. Experții
în protecția mediului avertizează că dacă în depozit există muniții chimice, biologice și
radioactive (inventarul complet e cunoscut doar de
Rusia), explozia depozitului aflat lângă râul Nistru care se varsă în Marea Neagră, ar afecta întregul bazin al acesteia și, implicit,
țările riverane. Detalii despre efectele unui asemenea cataclism sunt
prezentate în Anexe.

*

4. Pericolele arătate anterior ar fi evitate
prin (re)unirea cât mai curând posibil a Rep. Moldova cu România — stat membru NATO din anul 2004 —întrucât, odată cu (re)unirea, întreg teritoriul Rep. Moldova ar fi inclus în
România și ar deveni astfel un Teritoriu NATO care, dacă ar fi atacat, ar fi
apărat de toate cele 31 de state membre ale NATO. Avem convingerea că un asemenea atac ar fi exclus.

Pentru a evita riscul declanșării unui cataclism umanitar
și de mediu, depozitul de la Cobasna ar trebui supravegheat de reprezentanți aiOrganizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa (OSCE), ai forurilor internaționale de protecția
mediului și ai Consiliului de Securitate al ONU.

Menționăm că începând
din 1994, Rusias-a angajat să-și evacueze prezența militară din regiunea Transnistria,
precum și armamentul din depozitul de la Cobasna (situat la peste 700 km de frontiera
de vest a Rusiei). În 1999, la Summitul de la Istanbul al OSCE, Rusia s-a angajat
să finalizeze retragerea forțelor ruse de pe teritoriul Rep. Moldova până la
sfârșitul anului 2002, ceea ce nu s-a întâmplat. În 2018, ONU a adoptat
o rezoluție prin care a solicitat Rusiei retragerea completă și necondiționată
a forțelor militare, a armamentului și a munițiilor depozitate ilegal la
Cobasna; până în prezent, Rusia nu a dat curs rezoluției.

*

5. Republica Moldova e situată în cea mai mare
parte a ei în regiunea Basarabia care a făcut parte continuu, timp de cinci
secole, din Principatul Moldovei, înființat în secolul 14, locuit în permanență și în
majoritate covârșitoare de populația băștinașă, românii moldoveni care fac parte din poporul român și a căror limbă e limba română.

Rușii numeau Basarabia «Țara făgăduinței» sau «Țara de aur», datorită fertilității
solului și, mai ales, a accesului la gurile Dunării. În
anul 1812 Imperiul Rus
a „răpit-o” (cum s-a exprimat Marx). Anexarea a fost de patru ori ilegală pentru că atât Imperiul Rus cât și Imperiul Otoman au încălcat atât tratatele și
înțelegerile lor cu Principatul Moldovei, cât
și norme de drept internațional valabile în epocă. (1) Conform tratatului de vasalitate al
Principatului Moldovei față de Imperiul
Otoman, acesta nu avea dreptul de a ceda nimănui vreun teritoriu al
țării vasale, dar avea obligația de a-i garanta frontierele în schimbul
tributului pe care Moldova i-l plătea. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în
întreaga lor întindere” – se menționa în tratat. (2) Imperiul
Rus, cunoscând conținutul respectivului tratat, nu avea
dreptul să primească ceea ce știa că Imperiul Otoman nu avea dreptul să dea
(această situație a fost subliniată de mulți istorici, diplomați și politologi,
inclusiv de Karl Marx). (3) Guvernul Imperiul Otoman (Poarta) nu și-a
respectat obligația stipulată în tratatul de vasalitate ca, înainte de a lua orice decizie referitoare la Moldova,
să se consulte cu domnitorul acesteia și cu înalții ei demnitari în situații de
mare importanță. (4) Având în vedere religia comună creștin ortodoxă a
popoarelor rus și român, Imperiul Rus și-a asumat calitatea de protector al Moldovei și alȚării Românești, întrucât acestea erau vasale Imperiului Otoman. Conform înțelegerilor și tratatelor dintre Moldova și
Rusia (precum Tratatul
de la Luțk semnat în 1711 de domnul Moldovei Dimitrie Cantemir
și țarul rus Petru cel Mare), înțelegeri
reconfirmate ulterior, Rusia trebuia să
protejeze țările române, respectându-le autonomia și garantându-le frontierele în
schimbul unor obligații.

Actul din 1812 al anexării Basarabiei de către Rusia a
fost un rapt teritorial extrem de jenant pentru Imperiul Rus care nu a anexat-o în urma unui război ruso-moldovenesc, ci a unuia
ruso-turc.

Rusia nu avea niciun fel de drept istoric sau etnic asupra Moldovei. „Velicorușii s-au așezat în Basarabia numai după alipirea
acestei țări la Rusia”, conform acad. Ion Nistor, istoric al Basarabiei.

Între
anii 1812-1917, poporul român din Basarabia a fost victima unui
genocid cultural înfăptuit de Imperiul Rus prin deznaționalizarearomânilor și rusificarea lor forțată— interzicându-se total sau parțial limba română —, prin deportări, prin colonizarea masivă a Basarabiei cu
populații străine, în special ruși și ucraineni, pentru ca ponderea românilor
să scadă cât mai mult posibil. În 1812, românii reprezentau 95% din populație,
iar până în 1917 procentul a scăzut la 56%. Cu toate acestea, genocidul cultural nu și-a atins scopul asimilării românilor care sunt de origine daco-romană
și vorbesc o limbă neolatină. Majoritatea românilor moldoveni au preferat
analfebetismul decât să învețe limba rusă, total străină de limba română.
Stăpânirea rusă a reprezentat un dezastru mult mai mare decât dominația otomană
care a precedat-o; turcii, spre
deosebire de ruși, nu au dus o politică de deznaționalizare: nu au interzis
limba română, nu au impus limba turcă, nu au făcut deportări și nu au colonizat
teritoriul românesc.

Istoricul
Ion Pelivan, a descris situația românilor moldoveni din Basarabia sub Imperiul
Rus [1812-1917] prin comparație
cu stăpânirea țărilor române sub Imperiul Otoman: „În patru secole [secolele 15, 16,
17, 18], turcii păgâni nu au putut săvârși
în Moldova și Valahia atâtea mișelii câte au făcut pravoslavnicii ruși în
Basarabia, timp de 106 ani.Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul
sângelui nostru, rușii nu s-au mulțumit
numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească
limba și să ne omoare însăși ființa noastră etnică. Pentru a-și atinge scopul,
ei n-au cruțat absolut nici un mijloc, nici o măsură”.

După 22 de ani de libertate în
cadrul României (1918-1940) și de bunăstare datorată împroprietăririi țăranilor
(peste 90% din fondul funciar al Basarabiei a fost dat țăranilor), în iunie
1940, Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța au fost rupte de URSS din trupul Țării-Mamă, ca urmare
a Pactului Stalin-Hitler semnat la Moscova în 23 august 1939, ale cărui
consecințe au fost condamnate unanim la nivel internațional ca fiind nule „ab initio”.

În 1946, la Conferința de pace de la Paris, România ar fi avut dreptul să-și redobândească teritoriul pierdut ca
urmare a pactului Stalin-Hitler, având în vedere
meritele ei uriașe în lupta antihitleristă: (1) Datorită
faptului că România s-a alăturat Aliaților în 23 august 1944, Al Doilea Război Mondial a fost scurtat cu cel puțin 6 luni, salvându-se
astfel viața a cel puțin 15  milioane de
oameni;(2) Armata română a jertfit pe frontul antinazist viața a peste 100.000 de
militari, România situându-se în această privință pe locul 4 între națiunile
lumii, după URSS, SUA și Marea Britanie; (3) Armata română
a contribuit decisiv la eliberarea de sub ocupația nazistă nu doar a propriului
teritoriu, ci și a teritoriului Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din
Austria.

Dar URSS, la Conferința de
pace, nu a ținut cont de meritele uriașe ale României, impunându-i statutul de „țară învinsă” în locul statutului
corect de „țară aliată, cobeligerantă și
învingătoare”. Prin acest artificiu, Moscova a beneficiat de înglobarea
nedreaptă a României în „lagărul socialist” pe care-l conducea, și, mai ales,
de „legalizarea” stăpânirii nedrepte de către URSS a teritoriului românesc
anexat în 1940 (eliberat de armata română în 1941 și reocupat de cea sovietică
în 1944).

Între
anii 1940-1991, poporul român din RSS Moldova a fost victima celui mai cumplit
genocid din Europa postbelică, conceput
și comandat de liderii URSS de la Moscova, înfăptuit în primele
două decenii ale ocupației sovietice.

Genocidul
a fost atât fizic cât și cultural. După anii 1960, Moscova a menținut doar
genocidul cultural, care a fost diminuat
în mare măsură în epoca Gorbaciov, după anul 1985.

Poporul român din RSS Moldova trebuie
considerat popor-martir, iar genocidul înfăptuit împotriva lui trebuie
recunoscut și condamnat de toate statele lumii.

Federația Rusă, ca stat succesor al URSS, trebuie să
plătească reparații pentru victimele genocidului, pentru urmașii acestora,
precum și despăgubiri pentru ocuparea
ilegală a teritoriului în perioada 1940-1991 (menționăm că anul trecut Polonia a solicitat Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1320 de
miliarde de euro).

Curtea Penală
Internațională de la Haga(Tribunalului
Penal Internațional), organ judiciar al
Organizației Națiunilor Unite, trebuiesă condamne URSS pentru crimele (imprescriptibile) împotriva umanității și pentru crimele de
genocid înfăptuite împotriva poporului român din RSS Moldova în timpul ocupației din perioada 1940-1991.

*

În august
1989 începe o nouă eră pentru poporul român
din RSS Moldova: la marea
adunare națională din capitala Moldovei Chișinău, la
care participă circa 750.000 de oameni
(a șasea parte din populația de atunci a republicii), sunt readoptate limba
română ca limbă de stat și alfabetul latin interzis în timpul ocupației ruse
sovietice. În aprilie 1990 drapelul
României este adoptatca drapel național, în iunie 1990 Moldova se declară
stat suveran, iar
în noiembrie 1990 stema României(ușor modificată) devine stema națională. În mai 1991, numele țării e schimbat
în Republica Moldova. În
16 dec.1990, la cea de-a doua Mare Adunare Națională din Chișinău, peste 800.000 de români cer declararea independenței naționale față
de Moscova. Cu toate că URSS a încercat prin amenințări și intimidări să
oblige Moldova să participe la referendumul din 3 martie 1991 pentru un nou
tratat unional care să mențină URSS, Moldova s-a opus referendumului. În august 1991 e scos în
afara legii partidul comunist,
marioneta Moscovei. În 27 august 1991, odată cu votarea Declarației de
Independență, se adoptă imnul național al României „Deșteaptă-te române!” ca imn
național.

Toate acestea exprimă cu maximă claritate dorința puternică
a românilor moldoveni de-a se reuni cu România. Presiunea
populară pentru (re)unirea Rep. Moldova cu România era extraordinar de mare. Peste
râul Prut care desparte cele două state românești, s-au făcut entuziaste „poduri
de flori” în anii 1990 și 1991 (dar și în anii 2015 și 2017). Românii
se îmbrățișau plângând de fericire cu gândul la reunire și la reîntregirea
țării. În vara anului 1991, (re)unirea părea iminentă, mai ales după
ce parlamentul României, parlamentul Rep. Moldova și Senatul SUA au votat
rezoluții care au reconfirmat direct sau indirect că reunirea este perfect
îndreptățită etnic, lingvistic, istoric, politic și din punct de vedere al
dreptului internațional.

Dar
liderii de la Moscova, pentru a face „imposibilă” reunirea, au declanșat pe
teritoriul Rep. Moldova, în Transnistria,războiul „ruso-moldovenesc”, extrem de sângeros, primul de acest fel din Europa postbelică. Iată pretextul
războiului: în
2 sept. 1990, în regiunea moldovenească Transnistria, Moscova și-a înființat o „enclavă separatistă”: statul artificial„Republica Moldovenească Nistreană” (RMN) care și-a autoproclamat independența
față de Chișinău.
După doar o lună, în noiembrie 1990, prin intermediul RMN, Moscova a declanșat
războiul „ruso-moldovenesc”, punând la dispoziția
RMN „2700 de vagoane de arme și muniții”din depozitul de la Cobasna, și, de asemenea, o cantitate uriașă de
armament din dotarea armatei a 14-a a
URSS care avea sediul în Transnistria: arme automate, pistoale, grenade,
lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartușe, numeoase tancuri,
blindate, aruncătoare de mine, unități de armament,
15.564.708 muniții, unități de tehnică de geniu,
de telecomunicație etc.. În 19 mai 1992, Armata a 14-a a Rusiei a ieșit din cazărmi
și a ocupat Transnistria.A doua zi, președintele Moldovei Mircea Snegur a
declarat: „În pericol de moarte se află
independența și integritatea statului nostru. Ocupanții de ieri vor să-și
restabilească puterea asupra noastră, să ne pună din nou în genunchi”.Mica Moldovă, fără armată, se lupta cu
armata de elită a Rusiei. S-au înregistrat circa 1.000 de morți (!) și 4.500 de
răniți.

Moscova a oprit conflictul — rămas
„înghețat” până în prezent — având în vedere că războiul și-a atins scopurile: (1) împiedicarea reunirii Moldovei
cu România; (2) controlul Transnistriei prin trupele ruse de „menținere apăcii”; (3)menținerea în Transnistria a celui mai mare depozit de
armament din Europa de est, cel din Cobasna, păzit de militari ruși; (4) stăpânireade facto a „enclavei” Transnistria
care are o mare importanță geostrategică, la peste 700 km de frontiera de vest
a Rusiei. 

De 33 de ani, statul-marionetă din Transnistria, nerecunoscut la
nivel internațional, e susținut militar, politic și economic de Moscova.
Dar juridic, Transnistria e și azi un teritoriu al Rep. Moldova.

Precizăm că Transnistria are
o suprafață de 4.163 km² și e situată între malul
stâng al Nistrului și o parte a frontierei Moldovei (de o lungime de 405 km) cu
Ucraina.

Pe de altă parte, pentru a face și
mai dificilă (re)unirea Moldovei cu România, în anul 1990 Moscova și-a creat pe teritoriul Rep. Moldova o a
doua „enclavă separatistă”: Găgăuzia, autoproclamată la
19 aug. 1990, locuită de minoritatea găgăuză (125.000
locuitori) care, datorită eficientei propagande ruse, a devenit prorusă cu
toate că anterior fusese loială românilor. Conducerea prorusă de la Chișinău a
decis încă din anii ’90 ca Găgăuziasă aibă propriul parlament și propriul guvern, iar în
cazul unirii Moldoveicu România, poporul găgăuz să aibă dreptul la autodeterminare.

Moscova
a împiedicat (re)unirea Rep. Moldova cu România și prin alte
mijloace: (a) înglobarea Moldovei, în 1991, în Comunitatea Statelor Independente condusă de
Moscova; (b)
reactivarea partidului comunist prorus care a și ajuns la guvernare; (d) schimbarea,
în 1994, de către conducerea prorusă, a denumirii limbii române în „limbă
moldovenească” și a imnului pentru a nu coincide cu imnul României;  (e) dependența energetică și economică față de Rusia; (f) politica prorusă extrem
de activă dusă de numeroase partide, ONG-uri, publicații de presă tipărite sau
difuzate pe internet, posturi de radio și televiziune, toate acestea fiind
controlate de Moscova cu următoarele scopuri: menținerea Moldovei în sfera de
influență a Moscovei, împiedicarea unirii cu România, anihilarea acțiunilor
Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la NATO, reanexarea
Moldovei de către Rusia la momentul oportun.

*

La nivel
internațional, unirea Basarabiei cu România (din 1918), anularea
consecințelor Pactului Stalin-Hitler (din 1939) sau (re)unirea Republicii Moldova cu România au fost susținute explicit sau implicit prin
următoarele documente sau declarații (prezentate în ordine cronologică):

1. Acordul pentru unirea Basarabiei
cu România — comunicat României la 3 martie 1920 — exprimat de Consiliului
Suprem al Conferinței de Pace de la Paris format din Georges Clémenceau, Woodrow Wilson, Lloyd George și
Vittorio Em. Orlando;

2. Tratatul
pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România, semnat la
Parisla 28 oct. 1920 de reprezentanții Imperiului Britanic,
Franței, Italiei și Japoniei;

3.Declarațiile repetate ale guvernului
Statelor Unite prin care „refuză să
recunoască confiscarea forțată de către URSS a teritoriului românesc în
conformitate cu termenii așa-numitului Pact Stalin-Hitler” (Rezoluția 148 a
Senatului SUA din 28 iunie 1991, alineatul 10, face
referire la asemenea declarații);

4. Declarațiile
liderului suprem al Chinei Mao Zedong, făcute în anul 1964, care a condamnat
public politica expansionistă a Moscovei, arătând că „pământuri cucerite [nejustificat] de sovietici sunt foarte
multe. /…/ Ei și-au declarat teritoriu propriu o parte a României”;Mao a dat exemple de politică expansionistă a Moscovei și față de alți vecini
ai URSS, precum China, Japonia,
Mongolia, Polonia și Finlanda; în același an, ambasada Chinei de la București a difuzat o hartă a României Mari care
includea teritoriul românesc anexat nelegitimde URSS în 1940, ca urmare a Pactului Hitler-Stalin; 

5. Hotărârea
Congresului deputaților poporului din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(URSS) —actuala Dumă de stat a Federației Ruse —,adoptată la Moscova în 24 dec.1989, privind
condamnarea Pactului Stalin-Hitler și a consecințelor sale, precum anexarea
ilegală și prin forță de către URSS a teritoriului românesc unde se află cea
mai mare parte a Rep. Moldova;

6. Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991 (pe care o vom
prezenta integral mai jos);

7. Condamnarea consecințelor
Pactului Hitler–Stalin
de către președintele SUA George W. Bush, prin declarația
din 7 mai 2005, Riga, Letonia;

8. Condamnarea consecințelor
Pactului Hitler–Stalin
de către actualul președinte al Federației Ruse Vladimir Putin, prin declarația
din 1 sept. 2009, Polonia;

9.Rezoluția
Parlamentului European din 19 sept. 2019.

Subliniem că toate aceste rezoluții
și declarații sunt în vigoare, nefiind abrogate.

*

Redăm mai jos textul Rezoluției
148 adoptată de Senatul SUA în 28 iunie 1991, care prezintă argumente de drept
internațional, de ordin etnic, lingvistic, istoric și politic, care demonstrează că
reunirea este îndreptățită și că va fi recunoscută internațional:

<< REZOLUȚIE care exprimă convingerea Senatului că Statele Unite ale Americii
trebuie să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica
Moldova și din Bucovina de Nord.

Întrucât principatul
românesc al Moldovei a fost fondat ca stat independent în secolul al XIV-lea;

Întrucât Moldova a
fost invadată în 1806 de armata rusă și anexată  de
Imperiul Rus în 1812 ca urmare a
Tratatului ruso-turc de la București; [n.n.: anexarea Basarabiei de către
Imperiul Rus a fost ilegală întrucât s-a făcut prin violarea normelor de drept internațional valabile în epocă, și prin încălcarea de
către Imperiul Otoman și de către Imperiul Rus a tratatelor și înțelegerilor
acestora cu Principatul Moldovei]

Întrucât, la 15
noiembrie 1917, guvernul sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus
la autodeterminare și înființarea de state separate;

Întrucât, la 2
decembrie 1917, Sfatul Țării, respectiv Adunarea constituantă a Moldovei aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca republică
independentă;

Întrucât, la 9 aprilie [27 martie pe stil vechi] 1918, Adunarea Constituantă a votat
unirea Moldovei cu Regatul României;

Întrucât Statele
Unite, Franța, Italia, Marea Britanie, Japonia și celelalte
state aliate au aprobatși recunoscut în mod expres reunirea Moldovei cu
România în Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forțele
armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 și au
ocupat estul Moldovei și Bucovina de Nord și Herța, încălcând Carta Ligii Națiunilor, Tratatul de la Paris din 1920,
Tratatul general pentru renunțarea la război din 1928 [n.n.:
Pactul Briand-Kellogg], Pactul româno-sovietic de Asistență Reciprocădin 1936, Convențiilepentru definirea
agresiunii din 1933, precum și principii general recunoscute ale dreptului
internațional;

 Întrucât anexarea Moldovei, a
nordului Bucovinei și a Herței a fost convenită prospectiv în anumite
protocoale secrete ale Pactului de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii
Sovietice și Reich-ul German la 23 august 1939; [n.n.: Pactul Hitler-Stalin semnat la Moscova]

Întrucât între 1940
și 1953 sute de mii de români din Moldova și Bucovina au fost deportați de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în Asia centrală și Siberia;

Întrucât guvernul Statelor Unite și-a declarat
în mod repetat refuzul de a recunoaște confiscarea forțată a teritoriului în
conformitate cu termenii așa-numitului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea
sovietică a Estoniei, Letoniei și Lituaniei din 1940;

Întrucât guvernele Regatului Unit, ale Uniunii
Sovietice și ale Statelor Unite sunt părți ale Cartei Atlanticului din 14
august 1941, în care semnatarii și-au declarat „dorința de a nu exista
schimbări teritoriale care să nu fie în concordanță cu voința liber exprimată a popoarelor în cauză” și și-au afirmat dorința „de a vedea
restabilite drepturile de suveranitate și de autoguvernare ale celor care au
fost privați de ele cu forța” în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât, la 31 august 1989, Consiliul Suprem al
Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii și a restabilit
alfabetul latin interzis de Guvernul sovietic în timpul ocupației Moldovei ca
alfabet al limbii române scrise;

Întrucât, în martie 1990, poporul român al
Moldovei a putut vota în alegeri libere și corecte deputați în Consiliul Suprem
al Moldovei;

Întrucât, la 27 aprilie 1990, Consiliul Suprem
al Moldovei a restaurat drapelul României ca drapel oficial al republicii;

Întrucât, la 23 iunie 1990, Consiliul Suprem al
Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât, la 16 decembrie 1990, peste opt sute
de mii de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Națională din
capitala Moldovei, Chișinău, pentru a declara independența națională a
românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să participe
la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale
sovietice de a amenința și intimida poporul moldovenesc să accepte un nou
tratat unional; [n.n.: pentru menținerea URSS]

Întrucât statele semnatare ale Actului final de
la Helsinki au acceptat principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul
lor la autodeterminare;

Și întrucât, în conformitate cu articolul 8 din
Actul final de la Helsinki „toate popoarele au întotdeauna dreptul, în
deplină libertate, de a-și decide, când și dacă doresc, statutul lor politic
intern și extern, fără ingerințe externe, și să-și urmeze după cum doresc
dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală”.

În
consecință, decidem că rezoluția bine cumpănită
a Senatului este că Guvernul Statelor Unite ar trebui:  1). să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din
Moldova și din Bucovina de nord ocupate de Uniunea
Sovietică, și să
emită o declarație în acest sens;  și 2). să
susțină eforturile
viitoare ale guvernului Moldovei să negocize în mod pașnic, dacă dorește,
reunirea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum este stabilit în
Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor predominante ale
dreptului internațional și Principiului 1 al Actului Final de la Helsinki.>>

Surse:
web-site-ul Senatului SUA, web-site-ul Congresului SUA: https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate-resolution/148/text?q=%7B%22search%22%3A%5B%22PL111-148%22%5D%7D&resultIndex=5 https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate-resolution/148/text

Subliniem că această extrem de importantă Rezoluție le-a
fost „ascunsă” un sfert de secol
românilor din cele două state românești. I-a fost „ascunsă” chiar și
fostului prim-ministru din anii 1990-1991 al Rep. Moldova, Mircea Druc, adică
exact în anii în care (re)unirea era pe buzele tuturor românilor…

Dacă în Rep. Moldova s-ar fi știut de existența acestei
Rezoluții, avem convingerea că întreaga
populație românească din Rep. Moldova s-ar fi adunat în Piața Marii Adunări
Naționale de la Chișinău și ar fi impus reunirea cu Patria-Mamă. Toate
tancurile și gloanțele URSS n-ar fi putut sta în calea reunirii în vara anului
1991, când Rep. Moldova era încă sub ocupația trupelor sovietice. Iar în
România, milioane de români s-ar fi
adunat în marile piețe din București, Iași, Timișoara, Cluj, Brașov,
Suceava, Craiova, Alba Iulia etc., pe care nu le-ar fi părăsit până când nu
s-ar fi făcut reunirea.

Această magistrală Rezoluție — care ar fi scris istorie
dacă ar fi fost publicată la București și la Chișinău în vara anului 1991 —, a
fost publicată în Romînia abia după un sfert de secol, în 2016 (când tânărul istoric Marius
Diaconescu a găsit-o pe web-site-ul Congresului SUA, a tradus-o și a publicat-o
pe blogul unui ziar). Ulterior, mai multe web-site-uri au publicat
Rezoluția, dar credem că majoritatea românilor n-au citit-o.

 

 

A N E X E

 

 

CATACLISMUL UMANITAR ȘI DE MEDIU fără
precedent în istorie, „cu pierderi mult mai maridecât cele cauzate de bombele atomice aruncate asupra orașelor Hiroshimași Nagasaki”, care s-ar produce în cazul exploziei celui
mai mare depozit de armament din Europa de est, situat la Cobasna, în Rep.
Moldova

Șeful Serviciului de Informații și
Securitate (S.I.S.) al Rep. Moldova, Alexandru Musteață, a declarat în 19 dec.
2022 că „întrebarea nu este dacă Federația Rusă va face o nouă ofensivă spre
teritoriul Republicii Moldova, ci când se va întâmpla acest lucru: fie la
începutul anului, în ianuarie, februarie,
fie mai târziu, în martie, aprilie [suntem în luna mai; ofensiva a fost amânată sau va
avea loc zilele următoare?]. Dar din
informația pe care o deținem noi, Federația Rusă intenționează să meargă mai
departe. Având scopul de a crea o
joncțiune cu regiunea transnistreană, care este teritoriul Republicii Moldova,
și atunci cu claritate putem spune că da, ei au intenția să ajungă aici [în Rep. Moldova], să se conecteze. Ce
va urma ulterior, intențiile lor în raport cu Chișinăul, putem discuta, dar
asta este un risc real și foarte înalt”.

Directorul S.I.S. a subliniat că în regiunea Transnistria
a Rep. Moldova, în localitatea Cobasna se află cel mai mare depozit de arme și
muniții din Europa de est. Dacă va avea loc„joncțiunea cu regiunea transnistreană”, aceasta va deveni teatru de război
iar pericolul unui cataclism umanitar și ecologic ar fi iminent. Vicepremierul
moldovean Oleg Serebrian a avertizat că orice neatenție ar putea provoca o
explozie la Cobasna. O asemenea explozie ar putea genera un cataclism umanitar și de mediu fără precedent în istorie.

Raportul OSCE din 2007 a confirmat riscul uriaș
reprezentat de depozitele de la Cobasna arătând că o posibilă explozie ar
provoca „un dezastru ecologic și uman”.

Potrivit unui studiu științific elaborat de savanți în
cadrul Academiei de Științe a Moldovei, o eventuală explozie a depozitelor de
la Cobasna ar duce la un cataclism similar cu cel cauzat în 1945 de bomba
atomică de la Hiroshima. Posibila explozie de la Cobasna ar fi urmată de o
catastrofă umanitară și ecologică pe o suprafață de până la 3.000 de kilometri
pătrați, putând fi afectate zone și mai îndepărtate. Tot ce e viu ar muri pe o
rază de 4,5 km. Toate localitățile din Rep. Moldova și din Ucraina ar deveni
ruine pe o rază de 50 de km. Explozia ar avea urmările unui cutremur de 7,5
grade. Efectele ar acționa în toată Rep. Moldova, în sud-vestul Ucrainei, în
estul României, dar și în alte teritorii, în funcție de condițiile
meteorologice.

Academicianul Gheorghe Duca, co-autor al studiului, fost
președinte al Academiei de Științe a
Moldovei, membru de onoare al Academiei
Române, consideră că dacă toate proiectilele și munițiile de la Cobasna
ar fi detonate simultan, s-ar forma un crater gigantic adânc de 75 m și larg de
3000 m, iar efectele detonării ar fi egale cu cele ale bombelor nucleare de la
Hiroșima și Nagasaki (printre consecințele imediate ale acestora au fost
iradieri ducând la deces, distrugerea vegetației, orbire prin arderea retinei,
arsuri ale ființelor vii, decese imediate ș.a.).

Studiul a fost elaborat la cererea președinției Rep.
Moldova și a beneficiat de informații obținute prin implicarea Serviciului de
Informații și Securitate.

În prezent, la Cobasna se află aproape 23 de mii de tone
de armament — bombe
de aviație, grenade, bombe de artilerie, mine, cartușe, alte obiecte de tehnică
militară — sub paza a cel puțin 1500 de militari ruși.

În anul 2009, unul dintre militarii care păzeau depozitele
de la Cobasna, care locuia cu familia în apropierea acestora, îngrozit că ar
putea deveni oricând victimele unei catastrofe, a trimis o scrisoare alarmantă
autorităților din Moldova, Rusia, Ucraina, OSCE, ONU și ambasadelor Marilor
Puteri acreditate la Chișinău și la Kiev, semnalând exasperat
iresponsabilitatea șefilor și solicitând o intervenție urgentă pentru a evita
cataclismul. Cităm câteva fragmente: „Această
atitudine iresponsabilă poate provoca … o catastrofă ecologică și umanitară
de mari proporții”, „Interveniți de urgență”, altfel „poate fi prea târziu!”, „Constituiți o comisie internațională ca să vă
convingeți că localitatea Cobasna se transformă ireversibil într-o Hiroshimă a
Europei, care poate spulbera de pe fața pământului nu doar Transnistria, ci și
jumătate din Moldova și Ucraina!”

În 13 august 2020, președintele Mișcării ecologiste din
Moldova, ecologul Alecu Reniță,fost deputat (1990–1994),
membru al Comisiei parlamentare de ecologie, a publicat (în revista națională
„Natura”) un text care prezintă riscul uriaș pe care liderii lumii îl ignoră
iresponsabil:

„Autoritățile … nu
cunosc nici până astăzi dacă la Cobasna, în cele 20 de mii de tone de armament,
se găsesc muniții chimice, biologice și radioactive. /…/ În Primul Parlament [1990-1994] se aflau câțiva deputați militari cu rang înalt din
Transnistria, care cunoșteau nu puține despre tipurile de armament de la
Cobasna /…/. Ne dădeau dreptate că, în cazul unei catastrofe, ar avea de
suferit tot sud-vestul Uniunii Sovietice și chiar țările din bazinul Mării
Negre. /…/ …Ajungeam la o concluzie înspăimântătoare – un incendiu
devastator sau o explozie la depozitul de la Cobasna ar putea transforma în
ruine R. Moldova, regiunea Odesa și ar otrăvi pentru mult timp apele Nistrului
și ale Mării Negre. /…/ Deputații militari din Transnistria își permiteau să
afirme în 1990 că o explozie la
depozitul de muniții ar fi mai puternică decât bombele atomice aruncate asupra
orașelor nipone Hiroshima și Nagasaki (în august 1945), iar pierderile ar fi
mult mai mari. /…/

Depozitul de muniții se află foarte aproape de Nistru, și orice
accident poate otrăvi apele fluviului și ale Mării Negre, iar Doamne ferește! în
caz că există și se scurg în râu substanțele chimice, biologice și radioactive,atunci începe apocalipsa în această
parte a Europei și în țările din bazinul Mării Negre [!]. [Ucraina,
România, Bulgaria, Rusia, Turcia, Georgia]”

În finalul
raportului său, președintele Mișcării ecologiste a făcut apel către cei de care
depinde evitarea „apocalipsei”. Avem convingerea că
excelențele lor nu au citit acest apel din moment ce nu au răspuns. Sperăm însă
că măcar acum îl vor citi și vor acționa imediat, în mod competent și cu
responsabilitate maximă: „Oameni
politici, din țările bazinului Mării Negre, din Uniunea Europeană, Rusia, SUA
și NATO — mă adresez vouă cu vocea a milioane de oameni îngrijorați — includeți în agenda voastră evacuarea
tuturor munițiilor de la depozitul din Cobasna! /…/ Cât nu a explodat,luați bomba cu ceas … de pe malul
Nistrului, și duceți-o atent în pustiurile nelocuite din Siberia. Cele
peste 20 de mii de tone de muniții necunoscute … reprezintă o problemă
internațională și un pericol continental.Vă rugăm să ne auziți măcar după 29 de ani de tăcere, nepăsare și mimare de
care ați dat dovadă. Nu avem altă alternativă decât să transferăm întreaga responsabilitate pentru viitorul, securitatea și
soarta a milioane de oameni din arealul Nistrului și Mării Negre spre
cancelariile și parlamentele țărilor voastre. Auziți-ne și salvați-ne de
moartea ascunsă între stocurile uriașe de muniții apocaliptice din Cobasna!”

Având în vedere că șeful S.I.S. a declarat în decembrie că„Federația Rusă va face [foarte curând!] o ofensivă spre teritoriul Republicii Moldova”,
„având scopul de a crea o joncțiune cu regiunea transnistreană” unde se află depozitul de la
Cobasna, riscul „apocalipsei” este mult mai mare [!] decât era în anul 2020
când a fost scris textul de mai sus, înainte de începerea războiului din Ucraina și înainte de a se ști că depozitul de la Cobasna ar putea fi
implicat într-un iminent teatru de război.

Recent, genistul militar Vitalie Stoian, fost șef al
Marelui Stat Major al Armatei Naționale a Rep. Moldova, a declarat: „Noi considerăm că dacă va fi o explozie acolo,
consecințele ar putea fi echivalente cu ale unei bombe atomice…”

În 6 oct. 2022 publicația „Zona de securitate” a avertizat că „o potențială deflagrație a depozitului de la Cobasna va fi de zeci de ori mai mare [!] decât toate
cele vazute până acum odată cu declanșarea războiului în Ucraina. /…/ O
potențială explozie la Cobasna va produce o deflagrație între 10-20 de kilotone. /…/ Nu doar momentul exploziei e
unul periculos, urmările pentru mediul ambiant nu vor putea fi estimate
niciodată până la producere. Ce se va
întâmpla cu apa și solul reprezintă cea mai stringentă întrebare. /…/
Temerile sunt că depozitul poate fi
obiectul unor provocări [!] ce s-ar putea finaliza cu o catastrofă umanitară
pentru întreaga regiune.”

 

*

 

Genocidul împotriva poporului român

din Moldova Sovietică

(RASSM  și RSSM numită azi Republica Moldova)

 

M o t t o

Cine își uită trecutul, e condamnat să-l
repete. – George Santayana

 Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria. – Milan Kundera

Cine uită, nu merită! – Nicolae Iorga

 

Cel mai cumplit genocid din Europa postbelică a fost gândit și comandat de liderii URSS împotriva românilor moldoveni din RSS Moldovenească. Genocidul a fost înfăptuit începând
din anul 1940 până în anii 1960; genocidul
culturala fost înfăptuit pe întreaga durată a ocupației sovietice,
respectiv între anii 1940-1991; intensitatea lui scăzut mult după anul
1985, în epoca Gorbaciov. Genocidul a fost
întrerupt în perioada 1941-1944, întrucât în iunie 1941 teritoriul românesc
anexat de URSS în 1940 a fost eliberat de armata română, dar în 1944 a fost
reocupat de cea sovietică.

 

Rechizitoriul împotriva Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice în săvârșirea în RSS Moldova a unor crime contra păcii,
contra umanității, crime de război și crime de genocid

 

Genocidul antiromânesc din Moldova Sovietică a fost prezentat
în Rechizitoriul citit
în fațaTribunalului Internațional obștesc din Vilnius contra comunismului, în 5-6 sept. 2000, de delegatul Gheorghe Ghimpu, deputat în primul
parlament liber al Rep. Moldova (1990-1994).

La scurt timp după prezentarea Rechizitoriului, Gh. Ghimpu a fost asasinat
prin „organizarea” unui „accident” rutier, neelucidat nici azi. Avea 63 de ani și era în plină
putere.Fratele acestuia, juristul Mihai Ghimpu care va deveni președinte interimar al Rep. Moldova
și președinte al parlamentului în anii 2009–2010, a considerat că accidentul a
fost „organizat”; evident, cu
scopul de„a i se închide gura”, atât lui Gh. Ghimpu cât și altora
care ar spune adevărul rostit de el la Vilnius.

În aprilie 1990, Gh. Ghimpu a făcut gestul
simbolic de a da jos drapelul sovietic de pe clădirea Parlamentului și de a-l
înlocui cu drapelul național al României. În anii 1970-71 biofizicianul Gh.
Ghimpu a fost doctorand
la Moscova în cadrul Academiei de Științe a URSS; în acei ani, era imposibil să
ajungi doctorand la un asemenea nivel dacă nu dovedeai calități științifice
excepționale. Datorită acestor calități, Rechizitoriul elaborat de Gh. Ghimpu este o lucrare
științifică de mare valoare, perfect documentată, concepută și redactată
conform celor mai înalte norme academice, care va rămâne în istoria dreptului
internațional.

Dar Gh. Ghimpu n-a apucat să-și
susțină teza de doctorat pentru că în 1972 a fost condamnat la 7 ani de lagăr în condiții de muncă
silnică cu regim sever, plus 5 ani deportare în Siberia, ca pedeapsă pentru că a acționat pentru
unirea cu România a teritoriului românesc anexat de URSS în 1940.

Gh. Ghimpu e considerat un „simbol al conștiinței naționale”. Iată testamentul lui spiritual: „Ne vom salva doar revenind la românism și
realizând reîntregirea neamului românesc”.

Prezentăm fragmentele din
Rechizitoriu pentru care eroul național a fost asasinat:

<< Onorată înaltă instanță judecătorească,/ Eu, Gheorghe
Ghimpu, președintele Asociației Victimelor Regimului Comunist de Ocupație
/…/, român din Rep. Moldova, prezint
în fața înaltei instanțe judecătorești capul de acuzare împotriva Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice în săvârșirea în RSS Moldova (actuala
Republica Moldova) /…/ a crimelor
internaționale: contra păcii, contra umanității, crime de război și crime de
genocid, stipulate în Convenția pentru prevenirea și reprimarea
crimelor de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 la New York (punctul „C” al
articolului 2) și în statutul Tribunalului Militar Internațional de la
Nurenberg, din 8 august 1945 (punctele „a”, „b” și „c” ale articolului 6). /…/

Federația
Rusă, fiind succesorul de drept al Uniunii Sovietice, trebuie să plătească
reparații Rep. Moldova, pentru daunele morale și materiale pricinuite în
perioada de ocupație în sumă de cel puțin 32,5 miliarde USD … [n.n.: suma trebuie precizată de o Comisie de experți, în
baza unui studiu riguros, validat de foruri academice. Suma minimală de 32,5
miliarde USD —pentru daunele aduse în cei 48 de ani de ocupație — este de 46,6 ori mai mică decât suma
de 1320 de miliarde de Euro — solicitată anul trecut
de PoloniaGermaniei, ca despăgubiri de război] /…/

Stimată înaltă instanță,/ /…/ La 26 și 27 iunie
1940, guvernul sovietic trimite
Guvernului României două note ultimative, prin care, amenințând cu forța, cere
Basarabia și nordul Bucovinei. Motivațiile conținute în note se bazau pe
minciună și pe confirmări absurde de tipul: „România cu forța a rupt de la
URSS (Rusia) o parte din teritoriul său – Basarabia, și astfel a întrerupt
unitatea seculară a Basarabiei, populată majoritar de ucraineni, cu Republica
Sovietică Ucraineană”. /…/

– La 2 aug.
1940, Sovietul Suprem al URSS, … fără acordul populației Basarabiei și în
contradictoriu cu adevărul istoric și cu realitatea etnică din acea perioadă,
nelegitim a dat Ucrainei sudul și nordul Basarabiei (3 județe), nordul
Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Republicii Autonome Sovietice
Socialiste Moldovenești (8 raioane) /…/ Conducerea RSSM, nefiind de acord cu împărțirea teritoriului Basarabiei
în 3 părți, s-a adresat, în 1946, cu o scrisoare către Stalin cu rugămintea de
întoarcere în componența RSSM a nordului și sudului Basarabiei. Moscova a
refuzat.

– La 24 dec.
1989, Congresul deputaților poporului al URSS a adoptat Hotărârea cu privire la aprecierea politică și judiciară a
Acordului sovieto-german de neagresiune din 23 aug.1939, în care a fost condamnat faptul semnării
„protocolului adițional secret” și a altor înțelegeri secrete dintre URSS și
Germania și a recunoscut aceste documente, din punct de vedere juridic, ca
fiind lipsite de temei și valabilitate
din momentul semnării lor, deoarece ele hotărau soarta unor țări terțe fără
participarea lor.

– La 23
iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldova, prin aprobarea avizului Comisiei Sovietului Suprem al
RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului
sovieto-german de neagresiune și a protocolului adițional secret din 23 aug.
1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și nordul Bucovinei, de
asemenea a condamnat faptul semnării
„protocolului adițional secret” și l-a recunoscut, din punct de vedere, juridic
nul ab initio.

– Conferința
internațională „Pactul Ribbentrop–Molotov și consecințele sale pentru
Basarabia”, care s-a desfășurat
la Chișinău între 26 și 28 iunie 1991, a declarat că „pactul și protocolul său adițional secret sunt nule ab initio, iar consecințele lor trebuie
eliminate”.

Cu toate acestea, deși
Republica Moldova și-a proclamat suveranitatea și independența și este
membru al ONU și al multor organizații internaționale, ea practic este o colonie a Rusiei și față de ea
trebuie aplicat statutul de teritoriu ocupat. Statutul de ocupație a Republicii Moldova se demonstrează prin prezența
pe teritoriul ei a armatei de ocupație a Rusiei, prin dependența totală a
Bisericii Republicii Moldova față de Biserica ortodoxă rusă, prin dependența
totală a economiei Republicii Moldova față de economia Federației Ruse, în
primul rând a sectorului ei energetic; prin prezența în Rep. Moldova a
coloanei a cincea rusești, care constituie circa 35% din întreaga populație a
republicii și care deține economia Rep. Moldova în mâinile sale, prin folosirea
pe teritoriul Rep. Moldova a limbii ruse în calitate de limbă oficială a
statului; prin susținerea de către Rusia a separatismului transnistrean prorus;
prin așezarea și susținerea la cârma republicii a unei conduceri neocomuniste
proruse /…/.

Onorată instanță,/ Începând cu 7
noiembrie 1917, pe teritoriul R. Moldova, mai întâi în Republica Autonomă
Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), iar din 1940 – și RSS
Moldovenească, Partidul Comunist al URSS și guvernul sovietic au comis un șir
de crime internaționale: contra umanității, contra păcii, crime de
război și crime de genocid, foamete organizată, rusificarea și asimilarea
forțată a populației românești băștinașe, teroare în masă, arestări și
execuții, urmăriri și represiuni, pe motive politice, religioase, naționale,
sociale sau lingvistice; sub formă de privare de libertate, exil, supunere la
munci silnice în condiții de limitare a libertății, expropriere, internare
forțată în instituții psihiatrice etc.

/…/ Organele
de partid, sovietice, administrative, judiciare și extrajudiciare (VCK,
colegiile GPU – OGPU, NKVD – NKGB  – MVD, MGB, KGB, procuraturile și colegiile
lor, „dvoiki”, „troiki”, „consfătuirile speciale”, alte organe cu funcții
analogice) încălcau serios drepturile și libertățile
fundamentale ale cetățenilor, în primul rând dreptul lor la viață.

Numai
conform datelor oficiale parvenite de la procuratura republicii, de la Ministerul Securității
Naționale și de la cel de Interne, între
1917 și 1990, regimul comunist de
ocupație a condamnat pe motive politice, religioase, naționale, sociale sau
lingvistice 35 158 de cetățeni ai Rep. Moldova, dintre care 5 550 – la
moarte prin împușcare, iar 29 608 – la privațiune de libertate sau
internare în instituții psihiatrice.

Dintre cei condamnați la privațiune de libertate, 2 860 de cetățeni au fost exterminați în
gulagul sovietic în anii 1941–1943.

[n.n.: Nu știm însă care sunt cifrele reale întrucât
practica regimului comunist era de a folosi cifre nereale ca „date oficiale”.
În acest caz, cifrele reale au fost mai mari sau mult mai mari decât cele
oficiale.] /…/

Folosirea în
R. Moldova de către regimul ruso-comunist de ocupație a psihiatriei contra
disidenței politice este
demonstrată /…/. Lista medicamentelor folosite
pentru așa-zisul tratament al disidenților demonstrează că scopul adevărat urmărit de regimul ruso-comunist de ocupație era anume
cel de lichidare intelectuală și chiar fizică a oponenților lor politici.

Conform
datelor prezentate de Ministerul de Interne [al R. Moldova] la 27
dec.1991 …, numai în anii 1930-1940
(în RASSM) și în anii 1941, 1949 și 1951 (în RSSM), prin hotărârile CC al
PCUS și al Sovietului de Miniștri al URSS, din Republica Moldova au fost deportate 24 805 de familii(circa 90 mii de cetățeni). /…/

Datele
neoficiale ne demonstrează că numărul cetățenilor deportați în Siberia [n.n.: precum și în alte teritorii îndepărtate] în anii
puterii sovietice depășește cifra de 270 mii (200 mii – în anii 1930-1940,  1941, 1949  și  1951, iar  70 mii – prin atragerea
tinerilor basarabeni în Siberia și Kazahstan pentru a fi înrolați în
școlile FZO [n.n.: școli „profesionale” de
6 luni, urmate de obligația de a lucra acolo unde erai repartizat; condițiile
de viață erau mizerabile, iar salariul abia ajungea pentru hrană; refuzul de a
lucra se pedepsea cu închisoarea]). /…/

PCUS și
guvernul sovietic, efectuând în Rep. Moldova un șir de acte represive pe motive
politice, a săvârșit crime de genocid prevăzute de art. 6, punctul „c” al Statutului Tribunalului Militar
Internațional de la Nurnberg, din 8 aug. 1945, și de punctul „c” al art. 2 al
Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9
dec. 1948 la New York.

Actele represiunilor politice contra populației
românești băștinașe din RSSM [românii
moldoveni] au fost
recunoscute ca fiind nelegitime și
criminale chiar de către acei care le-au săvârșit. /…/

Aceasta o demonstrează și un alt neomenesc și criminal procedeu pe care PCUS și guvernul sovietic l-au
aplicat în mod conștient în Basarabia în anii 1946–1947. Este vorba de omorârea în masă a populației băștinașe
prin înfometare. După datele oficiale, pe această cale ocupanții
ruso-comuniști au omorât 200 de mii de cetățeni ai RSSM, iar după cele
neoficiale – 500 de mii, ceea ce constituie 25% din populația republicii.

Regimul
ruso-comunist de ocupație, prin foamete organizată, a adus populația Basarabiei
la canibalism. Prezentăm Tribunalului 22 de documente ce scot la
iveală circa 100 de cazuri de canibalism în RSSM în anii 1946–1947. Oare nu este o crimă să aduci populația în mod conștient la starea când
aceasta își mănâncă semenii săi (vii sau morți)?

Pe lângă cele menționate mai sus (8 410 de cetățeni împușcați, 35 158 băgați în pușcării și în lagăre
de exterminare, 270 de mii de deportați, 500 de mii omorâți din înfometare), vom
evedinția faptul că în 1944, când armata
sovietică a ajuns în Basarabia, ocupanții ruso-comuniști au mobilizat și au
omorât pe linia întâi a frontului 220 de mii de tineri de 16–18 ani; că
același regim, în interese expansioniste,a trimis în Afganistan 14 mii de cetățeni ai Rep. Moldova, dintre care 305 au fost omorâți, 700 au devenit
invalizi, iar 12 995 au nevoie de reabilitare fizică, morală și
medicamentală; că 3 280 de cetățeni au fost trimiși în Cernobîl
pentru a fi exterminați prin radiere (145 deja au decedat, 1 987 sunt
invalizi, 1 148 sunt bolnavi, iar 1 900 de copii ai acestora s-au născut
bolnavi) etc.

Concluzia e
că regimul ruso-comunist de ocupație a exterminat fizic în Rep. Moldova
circa 730 de mii de cetățeni (a treia parte din populație), iar 330 de mii
au suferit de pe urma represiunilor politice.

Regimul
strămută din locurile natale populația băștinașă, curăță teritoriile pentru a
aduce în locul lor coloniști. [n.n.: conform
recensământului sovietic din 1989, în Moldova Sovietică existau 562.069 ruși
(13,0% din totalul populației) și 600.366 ucraineni (13,8%), în condițiile în
care, conform documentelor istorice, înainte de stăpânirea rusească
în Basarabia nu exista prezență slavă. Natalitatea extraordinar de mare a
românilor moldoveni este singura explicație a faptului că, după politicile de
genocid și de deportări masive, la recensământul din 1989 s-au înregistrat 2.794.749
de români moldoveni (64,5% din populația republicii)]

Aceste
acțiuni ale PCUS și ale guvernului sovietic nu pot fi calificate altfel decât
crime de genocid prevăzute de
punctul „c” al art. 2 al Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimelor de
genocid, adoptată la 9 dec. 1948 la New York, și crime contra umanității,
prevăzute de p. „c” al art. 6 al Statutului Tribunalului Militar Internațional
de la Nurnberg, din 8 august 1945, iar ținând
cont și de faptul că actele de
deznaționalizare, de rusificare și asimilare, de transmutare [deportare] și de exterminare a populației
românești băștinașe din Basarabia erau înfăptuite în stare de ocupație, adică
în stare de război, precum și luând în considerație faptul că, în afară de
exterminarea populației băștinașe, regimul ruso-comunist a distrus cultura
spirituală și materială a Basarabiei (circa 200 de biserici, 22 de mănăstiri,
peste 300 de cimitire); a jefuit populația, bisericile, a distrus în timpul
plecării din Basarabia, în iunie 1941 [n.n.: în iunie 1941 armata română a eliberat Basarabia; în vara anului
1944 armata sovietică a reocupat-o], industria ținutului, a distrus
monumente de artă și cultură, a ars cărți și literatură națională și creștină,
a impus băștinașilor o limbă și o cultură străină, o ideologie nelegitimă și
criminală, se poate afirma cu siguranță că PCUS și guvernul sovietic au comis
și crime de război – omorârea conștientă a populației din teritoriul ocupat, așa cum este
definit în p. „b” al art. 6 al Statutului Tribunalului Militar Internațional și
confirmat de rezoluțiile Adunării Generale a ONU 3(1) și 95(1) din 13 februarie
1948 și din 11 decembrie 1946 și, în special, „infracțiuni grave” enumerate în
convențiile de la Geneva din 12 august 1949, pentru protecția victimelor de
război.

Onorată instanță
judecătorească,/ În baza art.
1 al Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor
contra umanității, adoptată la 26 nov. 1968 la New York și ratificată de URSS
la 11 martie 1969, considerăm
că toate crimele internaționale
săvârșite în RSSM (și, deci, și
în întreaga Basarabie) de regimul ruso-comunist de ocupație – crime de război și de genocid, crime
contra păcii și contra umanității, oricare ar fi data la care au fost comise, sunt
imprescriptibile, adică pentru ele nu poate fi aplicată noțiunea de
vechime. /…/

Pentru a
demonstra că regimul ruso-comunist de ocupație a săvârșit în actuala Rep.
Moldova, dar și în
întreaga Basarabie, crime de război, de
genocid, contra păcii și contra umanității, spre a demonstra că ideologia
comunistă este nu numai antipopulară și antidemocratică, ci și criminală, vom prezenta Tribunalului,
pentru a fi anexate la dosar, 118 documente. Le voi numi cu precădere
pe acelea care dovedesc că toate deciziile
criminale erau luate, în primul rând, la Moscova, de către organele comuniste
centrale; /…/ ………. /…/ >>

 

Genocidul culturalînfăptuit pe întreaga durată a ocupației sovietice

(1940-1941;
1944-1991)

 

Genocidul
cultural prin sfârtecarea și
ciuntirea Basarabiei

În 2 august 1940, liderii URSS înființează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) prin dezmembrarea
Basarabiei — nordul și sudul Basarabiei fiind date RSS
Ucrainene —, ceea ce, din
perspectivă etnică și lingvistică, reprezintă o decizie a Moscovei asimilabilă etnocidului cultural.

Sfârtecarea și ciuntirea Basarabiei au fost făcute pentru
a distruge unitatea teritorială și etnică a românilor moldoveni, pentru a-i
deznaționaliza și a-i rusifica rapid pe cei din teritoriile românești date RSS Ucrainene, care au fost imediat colonizate masiv cu ucraineni și ruși, și, de asemenea, pentru a „complica”
o viitoare reunire a Basarabiei cu România.

În
același timp, RSSM primește în componență și regiunea Transnistria (din stânga
Nistrului) în care românii moldoveni erau majoritari, adică partea vestică a
fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, înființată în 1924
și desființată odată cu înființarea RSSM.

Dacă liderii de la Moscova ar fi respectat dreptul românilor din URSS de a
trăi în aceeași republică sovietică, drept etnic prevăzut chiar în Constituția
URSS, RSS Moldova ar fi trebuit să
cuprindă următoarele: Bucovina de nord, ținutul Herța, nordul Basarabiei,
actualul teritoriu al Rep. Moldova (inclusiv Transnistria), sudul Basarabiei și
Insula Șerpilor. Aceste teritorii au făcut parte din Principatul Moldovei încă
din sec. 14, cu excepția Insulei Șerpilor care în sec.14 a făcut parte din
Țara Românească, iar ulterior din Principatul Moldovei, din Imperiul Otoman,
din Regatul României și din România comunistă până în 1948.

Efectul sfârtecării Basarabiei a fost devastator din
toate punctele de vedere: etnic, cultural, economic, administrativ, social,
religios, psihic etc.. Nu în ultimul rând,
legăturile de veacuri ale comunității românilor moldoveni au fost rupte, iar
mii și mii de familii au fost despărțite de frontierele stabilite artificial de
Moscova.

Pentru ca RSS Moldova să fie cât mai puțin dezvoltată economic, URSS i-a luat ieșirea la Marea Neagră și la
Dunăre, dând teritoriul respectiv RSS Ucrainene chiar dacă aceasta avea o
întinsă ieșire la Marea Neagră.

 

Genocidul
cultural prin deznaționalizare și rusificare

 

– Diminuarea ponderii românilormoldoveni din Moldova Sovietică prin diferite forme de exterminare și prin deportări,
acestea fiind făcute în același timp cu colonizarea
masivă a Moldovei Sovietice cu populații străine, în special populații
slave 

– Interzicerea totală sau
parțială a limbii române (numită
„limbă moldovenească”) 

– Interzicerea alfabetului latin(românesc) și înlocuirea lui cu cel
chirilic (rusesc)

– Inventarea unei limbi artificiale
„moldovenești”, cât mai îndepărtate de limba română și chiar de graiul
moldovenesc al limbii române 

– Lipsirea de
propria identitate etnică. Crearea și impunerea unei false identități etnice (limbă moldovenească”, popor „moldovenenesc”).

– Falsificarea istorieiadevărate a Moldovei, a românilor moldoveni și a originii lor (care ar fi diferită
față de cea a românilor din România)

– Politica urii față de frații
etnici din România

– Promovarea unui antiromânism
absurd după 1945 când România și URSS erau „țări-surori”, „prietene” în
cadrul „lagărului socialist” condus de Moscova.

– Interzicerea oricăror simboluri
naționale românești, a unor opere literare și muzicale românești, a unor
eroi naționali români, a unor mari creatori români 

– Interzicerea accesului la cărți în
limba română și la cele tipărite în România (cu litere latine); 

– Interzicerea întrevederii cu rudele din România 

– Inocularea
ideii că românii moldoveni sunt un popor
inferior, un popor de slugi ale rușilor trimiși în R.Moldova ca să-i
stăpânească

– Dezvoltarea
complexului de inferioritate etnică, conștientizarea
„rușinii” de a fi român, rușine care să meargă până la schimbarea identității naționale, evitându-se prenume specific
românești și preferându-se unele specific ruse, rusificându-se numele de
familie, de obicei prin adăugarea terminației „ov” (Pop, Popov). Căsătoria
femeilor cu bărbați ruși pentru a li de pierde identitatea românească prin
preluarea numelui de familie al soțului rus, pentru a evita viitoarele situații
de discriminare.

– Subdezvoltarea industrială deliberată a Moldovei Sovietice, ceea ce a dus
și la dezvoltarea unui complex de inferioritate națională

– Dragostea obligatorie și nemărginită față de poporul rus, istoria și
eroii lui, față de știința, cultura și limba rusă, față de ideologia comunistă
și conducătorii sovietici; cultul personalității conducătorilor sovietici

 

Genocidul
cultural prin discriminare
etnică

 

            –Discriminarea românilor moldoveni și marginalizarea
lor; promovarea lor era îngrădită, aproape interzisă.

– Interzicerea totală sau
aproape totală a accesului românilor
moldoveni în funcții de conducere, politice sau nepolitice, nu numai la nivelul
suprem, al conducerii URSS, dar și la nivel republican (al RSSM), precum și la
cel local (raional, orășenesc, uneori chiar și la nivel de comună); această
interdicție a fost menținută până aproape de finalul regimului comunist, astfel
încât românii moldoveni au ajuns slugi în propria țară.

– Desconsiderarea capacităților
intelectuale ale românilor moldoveni, etichetați ca un popor „analfabet”
(întrucât nu cunoaște alfabetul chirilic), needucat, incult, incapabil să
vorbească și să scrie în limba oficială (limba rusă), un popor care nu poate
avea acces la cultura rusă prin care se exprimă „poporul sovietic”, din cauza
limbii „moldovenești”, limbă „săracă și rudimentară” care a creat un nivel
cultural incompatibil cu marea cultură, „moldovenii
nefiind în stare să practice profesii de mare răspundere, de înaltă
calificare”.

– Discriminarea etnică era legată de discriminarea pe criterii politice.
Atât cei considerați „dușmani ai poporului” (precum toți cei arestați,
condamnați, deportați etc.) cât și membrii familiilor lor, inclusiv urmașii
lor, erau discriminați, marginalizați, dați afară din serviciu, fără șanse sau
cu mici șanse de angajare, de înscriere la concursuri de admitere în
învățământul superior sau la alte concursuri ș.a.m.d.. În extrem de multe
familii de români moldoveni, probabil că în mai mult de jumătate din ele,
existau unul sau mai mulți „dușmani ai poporului”, astfel încât majoritatea covârșitoare a românilor
moldoveni erau de două ori discriminați: ca români și ca „dușmani ai
poporului”, rude sau urmași ai acestora.

– Jignirea românilor moldoveni, considerați „curve” (inclusiv de către
liderul URSS Nikita Hrușciov); batjocorirea lor, porecliți „cap de bou” (luându-se în derâdere
simbolul din vechea stemă a Moldovei, a Basarabiei și a Rep. Moldova)

 

Genocidul
cultural prin reprimarea credinței în Dumnezeu și impunerea ateismului

 

– Reprimarea credinței în Dumnezeu, desconsiderarea și batjocorirea
religiei creștine, a sărbătorilor și tradițiilor religioase, a actelor ritualice
care pecetluiesc legătura omului cu Dumnezeu, precum botezul și căsătoria. Desființarea a numeroase biserici și
mănăstiri, transformarea lor în depozite,spitale de
alienați mintal, centre de ateism,
grajduri, cluburi în care pe locul fostului altar era instalat bustul lui Lenin etc.; au existat numeroase cazuri de profanare,
devastare, incendiere sau dinamitare a bisericilor și mănăstirilor, precum
și de terorizare, bătaie, torturare sau
ucidere a slujitorilor lui Dumnezeu. Politica anticreștină a fost deosebit
de activă în RSS Moldova tocmai pentru că autoritățile știau că poporul român era, conform statisticilor, cel mai
religios popor creștin (așa cum e și azi).

– Adoptarea și impunerea ateismului

 

 

Dispariția românilor de pe fața pământului — un pas înainte

pentru victoria revoluției proletare  (Friedrich Engels)

 

Discriminarea
românilor moldoveni pentru că erau români, considerați din principiu dușmani. Românii erau și
„contrarevoluționari” care „duceau o luptă înverșunată
împotriva revoluției și a statului comunist”. Ideea că românii sunt contrarevoluționaria fost lansată de Friedrich Engels în 1848 când a scris că românii sunt „destinați să piară în furtuna revoluției mondiale” din cauza
faptului că „susțin cu fanatism
contrarevoluția” și că „vor rămâne
așa până la distrugerea sau pierderea caracterului lor național”, astfel
încât „dispariția românilor de pe fața
pământului va fi un pas înainte” pentru victoriei revoluției proletare.

Ca urmare, în
primul an de ocupare a Basarabiei de către URSS (iunie 1940 – iunie 1941), au
fost exterminați 300 000 de români moldoveni, adică 10% din populație. Programul de exterminare ar fi continuat
dacă armata română nu ar fi eliberat teritoriul, situație care s-a menținut
timp de trei ani, până în vara anului 1944 când teritoriul a fost reocupat de
armata sovietică.

Pe de altă
parte, în 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste,
alăturându-se Aliaților. Datorită meritelor uriașe ale armatei române pe
frontul antinazistă, URSS nu s-a putut opune, la Conferința de pace din 1946,
ca România să redobândească Ardealul de nord pe care Hitler îl dăduse Ungariei
în 1940 și pe care armata română îl eliberase în toamna anului 1944. Dar, URSS,
marea câștigătoare a războiului, și-a adjudecat nelegitim Basarabia și Bucovina
de nord și a luat în „sfera ei de influență” România, care a devenit astfel o
țară comunistă „prietenă”. În aceste condiții, URSS a fost obligată să renunțe
la proiectul inițial care se pare că avea în vedere dispariția integrală a
românilor din Basarabia. Ca urmare, URSS a decis rusificarea lor și reducerea
semnificativă a numărului lor prin două metode: (1) deportările, care aveau
inclusiv scop de exterminare; (2) genocidul prin înfometare din anii 1946-1947
care a reprezentat metoda cea mai eficientă de reducere a numărului românilor;
conform ultimelor studii, numărul victimelor este de peste 300.000,
majoritatea covârșitoare fiind români (moldoveni), populația de atunci a RSSM
fiind de 2 200 000 de persoane.

Dar Moldova ideală — pentru URSS — era una fără români. Cităm
în acest sens câteva paragrafe din volumul „Basarabia în primii ani de
ocupație sovietică (1944-1950)” de Mihai Gribincea, doctor în științe
istorice (Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pp. 139-143):

<< Publicistul Ilie Lupan din Rep. Moldova …
presupune că „basarabenilor le-a fost hărăzită soarta asemenea tătarilor din Crimeea,
asemenea calmucilor, tavlarilor”, adicădeportarea lor în întregime din
Basarabia. Ipoteza nu este nouă. Încă din anii 1941-1944 un șir de
personalități din Basarabia erau ferm convinse că în anul 1941 a existat un
plan de strămutare a tuturor românilor din Basarabia în Siberia și că începutul
realizării acestui plan a fost deportarea din 13 iunie 1941. /…/ În presa
basarabeană din anii 1941-1944 și în unele studii cu caracter
istorico-publicistic, apărute în acel timp, tema deportării a fost tratată
frecvent. /…/

La sfârșitul anului 1942 Ministerul Afacerilor Străine
al României îi comandă lui Sergiu Matei Nica [jurnalist din Chișinău, specialist în istoria deportării din 1941] un studiu
despre „Tentativa Sovietelor de a disloca
populația românească a Basarabiei și invazia elementelor rusești în această
provincie în 1940-1941”. /…/

În ceea ce privește deportările, Sergiu Matei Nica era
convins că ele urmau să continue și după 13 iunie 1941 [când a avut loc prima deportare]: „Ceea ce este sigur, – scria el în articolul „Sistemul de deportare al
bolșevicilor”, – e că dacă n-ar fi început la
22 iunie [1941] Războiul Sfânt de alungare a
hoardelor pângăritoare [războiul de eliberare a Basarabiei și a Bucovinei de nord, de către armata
română], o altă
noapte, poate mai groaznică decât cea dintâi, ar fi decapitat ultimele elemente
de rezistență românească în Basarabia”. Au fost deportați din Basarabia, după părerea lui,
250 mii de oameni. În acest articol autorul a mai încercat să definească
deportarea ca fenomen: „/…/ Deportarea
era o ruinare de suflet, o desființare a oricărei individualități omenești,
prin misterul ce o înconjura întotdeauna când se săvârșea, prin surprinzătorul
ceas când cădea asupra omului, prin definitiva neștiință asupra celui deportat
și dus peste mii de kilometri în locuri aspre și necunoscute”.

Vasile Țepordei[(1908-2002),
profesor de religie și preot], care a fost și el preocupat mult
timp de istoria deportării din 13
iunie 1941, considera că în acea noapte …, din Basarabia au fost deportate 300 mii de suflete și că „la
23-24 iunie trecut (anul 1941 – n.a.) urmau
să fie ridicate alte sute de mii, astfel ca în 5 loturi să se lichideze
moldovenii din Basarabia. Și dacă nu izbucnea Războiul Sfânt,planul s-ar fi efectuat întocmai și azi
am fi avut o Basarabie pustiită de tot ce-i suflet românesc…”.

Ideea că până la război [Războiul Sfânt] a existat un
plan de deportare în Siberia a tuturor românilor moldoveni din Basarabia o
întâlnim și la alți publiciști care au scris despre deportarea din iunie 1941
din Basarabia. /…/ În anul 1942 Guvernământul Basarabiei a ordonat ca toate
primăriile Basarabiei să primească tabele cu cei „asasinați, deportați și arestați de către bolșevici”, pentru a se
cunoaște exact numărul lor. Datele totalizate au fost publicate în studiul scos
de sub tipar de către Guvernământ – „Basarabia
desrobită”. În lucrare se constata: „numai
în primul an de stăpânire (bolșevicii – n.a.) au izbutit să smulgă și să facă
să dispară din Basarabia circa 100.000 de oameni sub diferite forme și
pretexte: represalii administrative (munci silnice dincolo de Nistru),
concentrări de lucrători, deportări și asasinate. Românii reprezentau 97% din
acest total”. Și după opinia autorilor acestui studiu, deportările „trebuiau să urmeze
și mai departe, într-un ritm și mai accelerat până la completa desrădăcinare a
poporului românesc din Basarabia”.

În opinia noastră, ipoteza că stalinismul prevedea deportarea tuturor românilor din Basarabia în
Siberia merită atenție. /…/ Deportarea unor popoare de pe teritoriile strămoșești,
în anii stalinismului, a fost politică de stat. /…/ În decembrie 1939 de pe
fostele teritorii poloneze – din regiunile de asfințit ale Ukrainei și
Belorusiei – au fost deportați în Povolgia, Siberia, RASS Comi etc. circa 400
mii de foști cetățeni polonezi. În ajunul războiului din RSS Carelo-Fină și
regiunea Leningrad au fost deportați finii ingermalandici. Exemplele pot
continua.

Dacă ținem cont de caracterul tensionat al relațiilor
româno-sovietice de până la 28 iunie 1940 și după această dată …, credem că
elaborarea … unui plan de strămutare a românilor din Basarabia a fost
posibilă, cu atât mai mult, cu cât asemenea planuri au existat și pe timpul
Rusiei țariste, a cărei politică expansionistă și metode de realizare au fost
preluate de Rusia Sovietică. Dar în anii postbelici, deși deportările în URSS
au continuat cu aceeași intensitate ca și până la război, ideea aplicării în
practică a planului menționat a fost abandonată. Și nu pentru că „în apărarea moldovenilor s-a ridicat
mareșalul Jucov, argumentând că moldovenii au luptat vitejește împotriva
fasciștilor, au căzut, pe pământ străin în număr de sute de mii”, ci pentru
că în urma înțelegerilor de la Yalta România a nimerit în sfera de influență
sovietică și Stalin își dădea bine seama
că deportarea tuturor românilor din Basarabia în Siberia n-ar fi servit
interesele sovietice în România. /…/ Deportarea întregii populații române
din Basarabia ar fi întărit și mai mult sentimentele antisovietice în România –
și așa foarte puternice.>>

 

 

Genocidul prin
înfometare și genocidul sufletesc

din anii 1946-1947

 

După luni de zile de înfometare pe care unele victime
n-au mai putut-o suporta, acestea au cedat psihic, ajungând în cel mai înalt
grad de dezumanizare. Astfel au apărut
cazuri de canibalism, unele urmate de sinucidere.Mulți dintre cei care nu s-au
sinucis și-au pierdut mințile. Cu
toții, însă, au fost arestați de autorități și condamnați la moarte pentru ucidere din culpă. Liderii URSS cunoșteau perfect asemenea consecințe ale înfometării,
având în vedere numeroasele
cazuri de canibalism înregistrate la Marile Înfometări din URSS pe care le-au provocat din
motive politice în anii 1921-1923
și 1932–1933 (precum Holodomor-ul). Canibalismul cauzat de înfometare a fost
analizat științific la comanda liderilor
URSS. Credem că în 1946 aceștia au decis să facă și din românii din Moldova Sovietică un „popor de
canibali”.

Numărul cazurilor de canibalism înregistrate oficial,
în regim „strict secret”, este 39. „Rechizitoriul Ghimpu” a prezentat documente
pentru 100 de cazuri. Ca procent din numărul populației de 2 200 000, 100
reprezintă un procent infim: 0,045%. Dar pentru liderii URSS era important că există asemenea exemple, asemenea
„simboluri” ale dezumanizării poporului român din Modova Sovietică, „un popor
de neoameni”.

În acest fel, genocidul
prin înfometare a devenit un Genocid Sufletesc față de toți românii. Inclusiv
față de cei din România. Neimaginându-ne
că a fost posibil ca unii «bătrâni să-și implore copiii și
nepoții să le mănânce trupurile» pentru a supraviețui măcar ei
foametei, considerăm că «neomul
care-a ajuns
să-și omoare copiii și părinții ca să-i mănânce e demn de stâlpul infamiei…
Face de rușine specia umană… Și poporul nostru creștin! Dar acest neom
e român. Român
de-al meu… Fratele meu… Semenul meu… Un alt eu?»

Nu pot să
cred că oamenii de știință din URSS nu cunoșteau acest aspect. „Inginerii
sufletului” au fost creați în URSS…„Producția de suflete este mai importantă decât producția de tancuri… Și de aceea
ridic paharul în cinstea voastră, … ingineri ai sufletului uman”, a spus
Stalin în 1932, în timp ce a doua Mare Foamete din URSS era în plină
desfășurare. „…iar numărul de suflete ucise e mai important decât orice altceva… Și de aceea ridic din nou paharul în
cinstea voastră, … ingineri ai sufletului uman.”

…Nu pot
să cred că liderii URSS nu știau că înfăptuiesc și un genocid sufletesc pe
lângă genocidul prin înfometare pe care l-au organizat în Moldova Sovietică în
1946-47.

Liderii URSS nu au avut procese de conștiință față
de acest dublu genocid, fizic și cultural… (genocidul
sufletesc e o ipostază a genocidului cultural).

Liderii URSS nu le-au acordat circumstanțe atenuante
„românilor canibali”, nu i-au grațiat având în vedere că de fapt ei, liderii
URSS, i-au adus în starea de canibalism. Evident, ar fi fost o mare eroare politică… „Românii canibali”, „neoameni fără suflet”, au fost
condamnați cu toții la moarte pentru omucidere. O
jusitiție exemplară, pentru ca așa ceva să nu mai fie posibil: moarte pentru
moarte… Dar, în același timp, a fost o condamnare simbolică la moarte a sufletului românesc…

*

În întreaga Moldovă Sovietică se știa despre canibalism. Din văzute sau din auzite… Oficial nu se spunea
nimic. Era ceva extrem de rușinos pentru oricine, mai ales pentru „luminosul”
regim comunist din URSS, încât era un „consens general” că e mai bine să tăcem
despre canibalism. Cei
mai dornici de tăcere erau — și încă mai sunt — chiar
victimele colaterale ale genocidului prin înfometare: „urmașii”, „frații”,
„semenii” …„românilor canibali”.

*

Subliniem că aproape
toți cei supuși înfometării au refuzat canibalismul preferând să moară…
Acești oameni, vreun milion și jumătate de români, adică majoritatea
covârșitoare a românilor din Moldova Sovietică a anilor 1946-1947, ar trebui
trecuți în rândul sfinților; de Biserica Ortodoxă Română, dacă nu și de cea
rusă; …dar în primul rând de cea rusă…

 

*

 

Citate din „Cartea foametei”

de Larisa Turea, Editura Cartier, 2021, Chișinău, ediția a III-a,
completată

„Taie-le
rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, bagă-i în dezbinare,

fă-i să se
rușineze de ceea ce sunt! Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci,

speriați de
ceea ce au devenit, te vor implora pe tine să vii și să-i salvezi de ei
înșiși.”
– din cugetările strategului chinez Sun Zi, autorul volumului Arta războiului, sec. V î. Hr.

«Înfometarea era secret păzit cu strictețe, partidul unic excela în a șterge – definitiv –
urmele trecutului ce nu-i convenea. Caracterul
deliberat al foametei este demonstrat de acțiunile autorităților: confiscarea cerealelor și a celorlalte
produse alimentare, interdicția de a părăsi zonele afectate de secetă, … cei
considerați „contrarevoluționari”, „dușmani de clasă”, „trădători”, „elemente
de spirit nesănătoase, chiabure și naționaliste” erau condamnați să moară, căci
„își meritau soarta”.» (p.14)

«RSS Moldovenească … în 1944-1949, s-a transformat în închisoare sau, și
mai dur, în lagăr de exterminare fără camere de gazare… după expresia unui
intervievat… (p.14)

«…Proviziile au fost rechiziționate ca «impozit agricol», «livrări
obligatorii către stat». Cei mai în
putere își luau lumea în cap, plecau după hrană (mai mult în Ucraina
apuseană), cu riscuri enorme, pe jos sau
pe acoperișurile vagoanelor de tren. Se mânca orice se putea găsi sau vâna:
ierburi, ghindă, coajă de copac, semințe de struguri, miez de cocean
(ciocălău), scoici, rumeguș de lemn, rădăcini de papură, flori de salcâm și de
pomi fructiferi, alune de pământ, vrăbii și ciori, câini și pisici, șoareci și
șerpi.» (p.15)

«Lipsa completă de produse de hrană,
consumul de plante și subproduse agroindustriale
dăunătoare sănătății, de cadavre și hoituri au provocat creșterea morbidității
mai ales la sate, pentru că orașele, unde sălășluia nomenclatura sovietică,
erau totuși aprovizionate cu produse alimentare, adesea chiar cu cele luate
prin forță de la țărani. /…/ E încă vie amintirea anilor cumpliți când pe
ulițe, pe sub garduri și în poduri zăceau cadavre, sătenii își vindeau casele
pentru o găleată de cartofi, bătrânii
își implorau copiii și nepoții să le mănânce trupurile pentru a trăi, prin asta
absolvindu-se de păcate; la cimitire, pământul se mișca de parcă ar fi
suspinat, pentru că în gropile comune,
săpate doar de un rând-două de hârleț de inșii sleiți de puteri, erau aruncați, de-a valma, răposații, dar
și cei în care se mai zbătea o fărâmă de viață…» (p.15)

«Numărul victimelor înfometării în masă se estimează, după ultimele studii, la peste 300 000. Însă, fără îndoială, sunt
mai multe; nu punem la socoteală miile de persoane dispărute pe drumuri…» (p.17)

«…Din satele
moldovenești „împuterniciții” au spoliat
produsele alimentare, grâul, orzul și porumbul până la ultimul bob: presa
vremii abundă în rapoarte triumfaliste despre „predarea cerealelor la stat” și
„depășirea planului” de colectări. Echipele de activiști și „reprezentanți ai
sărăcimii” extorcau brutal orice aliment, fără a lua în calcul că, pentru a
supraviețui, țăranii au și ei nevoie de hrană… (p.18)

«Asemenea supraviețuitorilor de pe
„Titanic”, care până la a V-a generație simt o frică instinctivă de apă, cei
trecuți prin foamete vor simți hăul din suflet, veșnic căscat, gata să înghită;
un coșmar de care nu scapi toată viața, ba până
și generațiile următoare vor cădea pradă unor neliniști inexplicabile… (p.19)

«Nu există dubii că „scrisorile
oamenilor muncii” [în care cereau disperați ajutor] au ajuns până la tătuca Stalin… /…/ …Oamenii continuau să moară cu
miile, la fel cum mureau în Ucraina anilor 1932-1933. (p.19)

«Individul înnebunit de inaniție și-a asasinat omul din sine; mai mult chiar – prin păcatul
capital al omuciderii, i se lua și speranța în viața veșnică făgăduită de Iisus
după moartea fizică. În cele 150-170 de zile, cât se poate rezista fără hrană
echilibrată, schimbările fizice și
psihice ale organismului uman sunt copleșitoare. Creierul declanșează
mecanismele de supraviețuire, persoana înfometată va căuta să mănânce, chiar
dacă asta înseamnă să-și sacrifice semenii, părinții sau copiii.Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni,
constituie o crimă rămasă nepedepsită.» (p.20)

«Pentru câteva spice rupte de pe lanul ce până nu demult fusese al lor, țăranii erau condamnați la ani de
închisoare.» (p.21)

MONOLOGURI [ Mărturii ]

Ion Betivu: „Tare se înrăia lumea – pentru o
bucată de pâine se făcea moarte de om.
Unul Chirică Chioru și-a mâncat copilul– i-au găsit mânuțele în cenușă. L-au judecat. Dar pe acei care au făcut să
moară atâta lume? Nu le ceru nimeni seama.” (p.35)

Ion Stici: „Eram în clasa a doua și o fetiță,
Ileana Soroceanu, nu s-a prezentat la școală vreo trei-patru zile. Învățătorul
nostru, Fiodor Vasilevici Chetraru, s-a neliniștit, nu știa ce se întâmplase…
/…/ Și atunci împreună cu președintele sovietului sătesc se duc la omul
cela… /…/ Și, când au deschis, au văzut niște oale mari … cu carne… de copil. Fetița a fost
sacrificată pentru a-i hrăni pe cei mai mari… O chestie extraordinară,
care foarte rar se întâmplă în istoria popoarelor, și sperăm că nu se va mai
repeta niciodată!” (pp.38-39)

Gheorghe
Tătaru: „Se
îndepărtase lumea de Dumnezeu; pe la Chișinău se făceau pozne, știu oamenii
bătrâni – amăgeau pe oricine, nu știu cum, și se întâmpla că-l tăiau și-l
făceau cârnaț și plăcinte și-l vindeau la piață – lucrul ista aveam să-l paț și eu, da’ pesemne că m-o ferit Cel
de Sus.” (p.52)

Alexei
Guzun: „Veneau rătăciți de prin alte sate – umflați de Doamne ferește, cădeau sub
gard și acolo își dădeau duhul. Și nici nu mai știam cine erau ei, sărmanii.
Oamenii din sat, cu toate că erau chinuiți și ei ca vai de dânșii, îi îngropau
cum puteau – un rând-două de hârleț adâncime și țărână deasupra… Care erau
îngropați mai adâncuț – norocul lor, da’ deseori a doua zi vedeai cum îi întind
câinii în toate părțile. Era greu de tot, și totuși creștinul a rămas creștin:
de unde puteau, de unde nu puteau, sătenii i-au îngropat pe toți cei răposați
pe sub garduri…” (p.59)  

Victor
Volcinschi: „La noi, la
Bădragii Vechi, raionul Edineț, au fost cazuri grave de tot. S-a mâncat frate pe frate și, peste
câțiva ani, cei rămași în viață și-au
ieșit din minți… Și totuși, m-am convins că omul cu înalte principii
morale, cu sufletul curat, cum se zice, chiar și în cele mai grele cazuri
rămâne om…” (p.61)

„Tata a încercat să mai ascundă
câțiva pumni de grăunțe prin grajd la vacă, prin alte părți, dar cei cu
scuturatul au cotrobăit pretutindeni, cu furca și cu o vergea de fier ne-au
găurit toate acareturile de-a mărunțelul… /…/ …S-au suit fără sinchiseală
în pod și au măturat tot puținul agonisit cu greu … dar totuși ne mai trăgeam
zilele cu ce ne-ar fi lăsat…” (p.62)

Anica Anton:
„Ce-am
pătimit, nu sunt cuvinte de povestit – apocalipsulcurat, blestemul lui Dumnezeu pentru un veac de păcate… Jumătate de sat s-a dus în lumea
drepților, și n-au mai fost petrecuți după datina creștină, n-au avut nici
raclă, nici nimic.” (p.69)

Pavel Bălan:
„… În
timpul foametei celeia crâncene, când oamenii
erau mai cruzi decât fiarele, …am văzut pe drum câteva cadavre….” (pp. 72,73) 

Ion Mija: „Eram numai
cu mama, 6 copii… /…/ Eu am dus sfeșnicul la trei frați ai mei…” (p.101)

„Clopotele băteau doar de înmormântare de dimineață
până seara târziu. Vedeam oameni căzuți chiar în centrul satului … nici nu se
uita nimeni la ei. Se rezemau de garduri și închideau ochii…” (p.102)

„Și iată, atunci am înțeles eu că nu este nimic mai înjositor decât foametea… /…/ Atunci mi-am
dat seama cât e de umilitoare foamea și cât e de ușor să conduci un popor pe care
îl ții la bucățica de pâine. Nici nu trebuie să te ostenești să-l conduci,
fiindcă el însuși se supune. Măcar mirosul de pâine să-l simtă, mai mult n-are
nevoie de nimic – nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de
distracții – de nimica-n lume.” (p.103)

„E de preferat
să mori de foame decât să te supui călcâiului de pâine, care vrea să te
îngenuncheze, să te facă neom.” (p.104)

Valentin
Cotea: „Se mânca
totul: câini, pisici, șoareci, guzgani, se fierbeau opincile vechi aruncate în
pod. /…/ Aproape în întregime s-a stins familia lui Vasile Paciu, a scăpat
numai fiica Ana. Îmi amintesc cum tatăl lor își ducea în spate, într-un sac,
una câte una, fiicele la cimitir. Se oprea la poarta noastră sleit de puteri,
își punea sacul pe un pietroi mare, își trăgea sufletul, apoi își lua povara și
pleca mai departe… au murit foarte mulți…” (p.113)

Fiodor
Guzun: „Tot de
foame a murit și Ilie Perju, cel care și-a vândut casa – o mândrețe de casă! –
…pentru un pud de orz și unul de sfeclă. /…/ Avea și trei copii, dintre ei
a scăpat numai unul…” (p.115)

Vasile
Mutelică: „Nici nu vă
pot povesti, că mă cutremur – oamenii se duceau ca gâzele, îi găseau reci, pe
marginea drumului, înțepeniți.” (p.120)

Irina
Carabulea: „…Așa jale
ca pe foametea ceea n-am întâlnit… Că murise lumea, murise cu zile – morți
erau cei pe care-i cărau cu scara la groapă, dar nici cei care umblau n-ai fi
zis că-s vii. /…/ Și-am rămas fără leac de grâu, fără păpușoi,
nimic-nimicuța… Da’ unul dintre cei care umblau cu scormonitul peste tot
locul nu mă crede că nu mai am nimic. M-am jurat pe Sfânta Cruce că n-am nici
nafură – da’ parcă el înțelege? /…/ …M-a târât în podul casei și răcnea de
se cutremurau ușorii: dă postaucă ori te mântui aici, îți dau foc! Ce-aveam să-i dau, dacă măturaseră până și borțile de
șoareci? Mi-o pus foc – casa era cu
șindrilă, ardea ca iasca – m-am tupilat și-am leșinat în fum, m-o scos
vecinii… /…./ Altul se rățoia că, dacă nu-i dau cutare și cutare, împle Siberia cu mine, unul zicea că mă
spânzură” (p.123)

„…Tare mulți
se rugau să moară, da’ nu se îndura Mântuitorul!” (p.124)

Olga
Macovei:„Multe familii au plecat pe drumul cel drept – toți delaolaltă, câți erau în
familie – patru, cinci, șase. Îi găseau pe toți morți în casă, grămăjoară.
Veneau trăsurile și-i strângeau … și-i duceau la țintirim. Dar ei … nici nu
erau toți morți, câte unul mai mișca din
mână, din deget…” (p.129)

„…Pentru trei grăunțe puteai să faci și pușcăria. Era o femeie în vecini, neam cu noi, creștea doi
băieți și două fete. /…/  Și iaca femeia
ceea și-a ucis un băiețel ca să-i
hrănească pe ceilalți. A venit într-o zi
la noi surioara lui de vreo trei anișori și zice: „Da’ eu azi am mâncat un deget de-al lui Borea./…/ Mama l-a fiert în ceaun. /…/ …Femeia
ceea care își omorâse copilul după asta i-a lepădat și pe ceilalți și s-a dus
în lume.” (pp. 129,130)

„Așa am dus-o până-n
toamnă, până s-a copt pâinea noastră. [n.n.: pâine – (în Mold.) bucate, grâne, grâu, cereale] Dar mulți, când
s-au scăpat la pâine, mâncau așa de lacom, că mureau pe loc. /…/ La noi mai mult de jumătate de sat a murit pe
vremea foametei.” (p.131)

Vladea
Curcudel: „Când era
dricul greului, dădeau la râșniță miez de băț de răsărită, rumegătură de copac
și care era lacom mânca mai mult, gata, murea pe loc. Mâncau buruian, se înflau
butie și mureau. /…/ …A murit mai
mult de jumătate de sat…” (p.135)

„Lumea se ducea și prin Ucraina, spre apus, după
de-ale gurii, aduceau niște borhot de sfeclă – erau acolo niște gropi mari cu
borhot de când hăul și pârăul, nu-l mai foloseau la vite, era putred, oamenii
noștri din Basarabia însă erau bucuroși și de asta, îl amestecau cu ce aveau
și-l mâncau.” (p.138)

Pavel
Iordache: „Se mâncau
și mâțe, și câini; o femeie, de-a lui Dînga, și-a mâncat copilul… /…/ …Foametea i-a mâncat creierii,
înainte de a-și jertfi ea copilul…” (p.146)

„Dacă erai mai făcuțel, mai plinuț, te păștea altă
primejdie: cică, pe la Bălți au tăiat
oameni și făceau bucate din ei. Îi chemau, îi momeau la un beci și nu-i mai
vedeai ieșind de acolo. Mare jale a mai fost, o luptă pentru existență
îngrozitoare: lumea dădea tot – zestrea lăsată de părinți, straie, hârburi,
numai să scape.” (p.146)

„Amar de lume s-a prăpădit cu zile, aproape o jumătate
din populație. /…/ Mulți își făceau
seama – care avea familie mare și-și vedea copiii plângând și cu gurița
uscată, îi venea a muri pe loc, să nu mai vadă lumina zilei de mâine. O femeie,
mamă cu mulți copilași, și-a legat o piatră
de gât și s-a aruncat în Răut…” (p.147)

Teodora
Perju: „…Mai
bine să murim decât să mai îndurăm o dată cele din ’46-’47, umilința și
neputința ceea, care din creștin te
făcea fiară. /…/ S-a ajuns la noi, unde de când lumea s-a respectat datina,
la canibalism. La Zaim au prins-o pe
una care tăia copii, făcea răcituri și
le vindea la gară. Într-o zi, soțul meu venea de la școală, și când să
treacă pe lângă sediul sovietului, l-au atras niște răcnete neomenești: o
femeie pe care n-o lăsau să intre își smulgea părul din cap și blestema, bocind
în gura mare. Înăuntru, într-o ladă, era fetița ei, dispărută de câteva zile, ciopârțită cu bărdița…” (p.152)

Pavel
Onofraș: „Multă lume care a
mâncat știr a scăpat, da’ toți care au mâncat carne de câine (câinii pe atunci
erau o raritare, îi prindeau și – la ceaun) toți, aproape toți s-au dus, au
murit.” (p.165)

Ecaterina Bețișor: „Mama nu mă lăsa să ies din ogradă. Se
mâncau oamenii unii pe alții… /…/ Te temeai să ieși din casă, te ucideau pentru te miri ce.” (p.178) 

„…Dădeau oamenii un covor pe 4 kilograme de grăunțe.
Da’ mulți nu mai ajungeau acasă, îi jefuiau pe drum.” (p.179) 

Nina
Condrațchi: „…Vitele
strânse de pe la oameni erau slabe, cădeau în brazdă și se înhămau țăranii în
locul lor.” (p.181)

Vera
Stratulat: „Nu-i casă să nu fi murit cineva de foame, da’ Doamne
ferește să se vorbească despre asta. Chiar și astăzi se tace molcom.” (p.185)

„Întreb: — Ionele, de ce n-ai venit la școală? Nu
te-am văzut vreo două zile…/ — D-apu că mi-o
mâncat bunelul opincile./ — Cum așa? … – Le-o luat și le-o fiert…” (p.191) 

„…Când au intrat, au văzut că în sobă arde focul.
Ceaunul era luat de pe plită… În gura sobei zăceau hăinuțele. Mama s-a
apropiat fără sine: „Asta e bluzița
Zinei!” răcnea. Când au deschis fereastra, ceaunul încă scotea aburi. Era
plin cu carne.” (p.193)

„Vremurile au fost groaznice, de-au ajuns oamenii să se mănânce înde ei.” (p.194)

Gheras
Teodor: „Greu de
tot a fost. Care erau în sat aici au vândut tot ce aveau la suflet – ne era
foame. Au curățit atuncea rușii tot, în ’46, în ’47 n-aveai ce mânca, chiar
nimic. /…/ …Se porneau oamenii în neștire unde i-or duce ochii. Doamne
păzește și apără! Veneau șiruri de prăpădiți, umbre pe picioare… Au dat
totul, case, tot ce se putea au vândut… Se rugau să le deie pâine.” (p.196)

Dumitru
Fanaru: „…Eram șapte copii… Cinci au murit pe foamete. Ni
s-a luat, cu japca, tâlhărește, tot ce aveam pe lângă casă, tot ce era de
mâncare. /…/ …Stăteam sub perete și așteptam moartea… Sărmanii
basarabenii noștri, cum și-au bătut joc de ei, prin ce au trecut! /…/ Satul
era mare, poate vreo 7000, dar puțini au rămas. Cădeau oamenii, mureau pe loc.
Pe cei decedați îi îngropau în gropi mari – câte 10, câte 100… /…/ Pe străzi erau numai cadavre.” (p.198) 

„Ne-a rămas în memorie un lucru: oriunde te întorceai, mureau oamenii. Nimeni nu-i lua, zăceau și 10, și 12 zile, săptămâni întregi.” (p.200) 

202 Eugen Doga: „Foametea a fost organizată
artificial… /…/ Mai întâi au golit hambarele colective, iar apoi au
început să umble pe la case. Îmi amintesc, deși eram copil: un cetățean
îmbrăcat în uniformă sovietică, cu automatul la piept, o urmărea pe mama peste
tot, în toate odăițele, în tindă, în pod, în beci, în poiată – până când a scos
toate grăunțele din casă. Mama plângea și el mergea vajnic cu arma din urmă.
Foametea a fost de groază. Oamenii mureau cu zecile. S-a ajuns și la momentul
când nu avea cine înmormânta cadavrele. Toți erau extrem de slăbiți. Mai ales
că majoritatea bărbaților nu s-au întors de pe front [muriseră în război]. Localnicii
adunau lucruri de prin casă, mergeau să le vândă în Ucraina, să primească în
loc un pumn de grăunțe, o strachină de cartofi. Pentru a ajunge acolo, mama se ascundea în trenuri de marfă,
printre lemne și cărbuni. /…/ Pe lângă faptul că oamenii nu aveau ce
mânca, s-au majorat impozitele. /…/ …Lumea era îngrozită de dările fără
capăt…” (p.202) 

„Mama și-a
jertfit viața, nu s-a cruțat nici pe sine, nici averea modestă ca să ne scape de moartea prin
înfometare…” (p.205)  „Pentru o mână de spice culese de pe un lan
… te pășteau vreo 14 ani de pușcărie.” (p.208)  .

Marin Bulai:„Fratele
Vasilică, de doi anișori, plângea mereu și se ținea de burtica umflată, apoi a
murit. /…/ Peste două săptămâni, Victorița, 4 anișori, … a închis în tăcere
și pentru totdeauna
ochii… Peste altă săptămână, în streașina casei iarăși atârna altița.
Verișorul Andrei se umflase și se prăpădise. …Au dezgropat butoiul cu grăunțe
de porumb, însă bucuria le-a căzut în scârbă; doar a treia parte din grăunțe
era comestibilă, restul mucegăise…” (pp. 215-216) 

„Mama era disperată la culme, nu avea de la cine să
împrumute măcar te miri ce; unicul său copil – din trei! – rămas în viață era
umflat balon de foame, abia respira. Țin minte cum plângea lângă pătucul meu: „Iartă-mă, scumpule, că te-am născut”.
A aprins o lumânare. /…/ După ce cât
pe ce erau să mă mănânce doi flăcăi din vecini, lihniți de foame, mămica
m-a luat cu ea în Bucovina…” (p.218) 

„Sătenii erau gârboviți, sleiți, îmbrcați în zdrențe,
desculți și cu ochii plecați. Le era
rușine să se privească unul pe celălalt din cauza situației în care s-au
pomenit. Foamea i-a făcut să mănânce câini și pisici. Nici șobolani și șoareci
nu mai erau…” (p.219)  

„…Cei ajunși la capătul puterilor pierdeau orice
rațiune, dezgropau cadavrele și se
înfruptau din ele…” (p.220)  

Eugen, Pavel
și Maria Șcura, Elisaveta Zderciuc: „…În satul de alături a sălbăticit lumea de foame, s-a mâncat om pe om, și-au mâncat
copilașii. Era ordin să dai totul la stat, nu te întreba nimeni dacă ai cu
ce trăi, au măturat podurile, au scociorât până în borțile de șoareci.” (p.221)  

„Eram obligați să predăm statului tot laptele de la
vacă, ouăle, lâna de la oi, ce mai era, fără plată, și să muncești tot așa, de
pomană, din zori până asfințea soarele. /…/ Însă activiștii n-aveau potol,
umblau ca balaurii. Nu ne lăsau să dormim, cereau și cereau impozit. Zăceau morții pe toate drumurile.” (p.222)

Ion Moraru: „Drumurile erau bântuite de făpturi
cu fața galben-pământie, ochii duși în fundul capului și traista la șold;
umblau cu cerșitul. /…/ Propuneau lucruri scumpe pentru un pumn de grăunțe
sau de făină: haine, încălțăminte, obiecte de argint și de aur, chiar și icoane
cu chipurile Mântuitorului și ale sfinților. La bani nu se uita nimeni. Se
pierduse orice valoare, hrana era unitatea supremă de măsură.” (p.228)

„…Unii taie câinii și pisicile, îi fierb în oală;
alții, ca să-și potolească foamea, prindeau vrăbii, ciori, tot ce mișca sau
zbura. Dincolo de Cernăuți era o groapă cu jom, aparținând fabricii de zahăr.
Oamenii au descoperit-o, au început să care din putregaiul cela și să-l
mănânce. /…/ În scurt timp, lumea începu să se umfle. Mureau pe un capăt.” (p.230)

„Oamenii mergeau tăcuți în urma mortului,
întrebându-se în sine: „Oare pe mine va
avea cine să mă petreacă?” (p.233) 

Ion Beșeti: „Într-un timp, doi frați nu veneau
la școală și, când mă duc eu acasă la dânșii să văd ce și cum, zăresc pe masă
un câine tăiat și mama lor pregătea bucate. La altă casă, unei vădane i-a murit
fetița și ea, întunecată de-acuma la minți, a pus-o în sofcă, tăia și mânca dintr-însa.” (p.237) 

Iolita și Ignat Berbeci: „Greu de crezut … dar o femeie și-a mâncat propriul său copil,
asta nu-i poveste.” (p.243) 

Vasile
Moraru: „Într-o zi
mama veni acasă plângând și-i spuse mâcăi Olea că mătușa Paraschiva îl ține pe Ilie ascuns pe cuptor, taie din el bucățiși le fierbe. Ne-am dus cu toții să vedem. Doamne! Ce mi-a fost dat să văd
atunci nu se șterge din memorie în vecii vecilor. Un sfert din trupul lui Ilie
nu mai era, iar în casă pluteau aburi cu miros din carne fiartă de om… La două zile după aceasta își dădu duhul și
mătușa Paraschiva…” (p.245) 

Pașa Tătaru:„Am intrat
într-o casă și vedem o biată femeie
moartă și doi copii, săracii, tăiau câte o bucățică dintr-însa și mâncau.„Da’ ce-i cu mamă-ta, măi, de-i ruptă toată?” — „D-apoi o rupt-o guzganii” –
vedem noi că-i urmă de cuțit, da’ ce era să le mai spui, că mureau și ei…
/…/ Că dacă s-o desprimăvărat și-o început a curge pâraiele, tot era numai capete de copii și oase, Doamne
ferește!” (p.248) 

Andrei
Zatica: „Dar să
vezi cum o mamă tânără moare în ochii tăi, iar pruncul ei de 5-6 lunișoare,
sugând din sânu-i rece, se stinge și el, este ceva îngrozitor…” (p.251) 

Gheorghe
Vodă: „Noi eram
șase în familie și după ce slăbiserăm înspăimântător, am pornit a ne umfla.
Pornise distrofia totală și tot satul zăcea la pământ… /…/  Casele
erau pline cu morți. Pe cel care voia să iasă din casă, să se salveze cât
de cât, îl apuca moartea în drum. Era un tablou sinistru, de necrezut: stăteau
oamenii rezemați de garduri și acolo îi găsea moartea; morți în drum, în
cărare, în ogradă, morți pe laiță și pe cuptor, numai morți și morți… /…/ Și atunci apele de primăvară au
umplut ulițele, spălând pământul de sub garduri și descoperind sumedenie de schelete cu care erau împânzite
toate drumurile…” (p.253) 

„Din locuitorii satului nostru, Văleni, dacă au rămas
vreo 60 de procente în viață. /…/ Mulți se porneau aiurea să-și salveze viața
… rămânând în câmp fără suflare. /…/ Foametea asta a noastră n-a fost un
fenomen ocazional, creat de natură, ci de condițiile regimului…” (p.254) „Și condițiile acestea care au fost create astfel în mod special au
băgat în pământ jumătate de sat de oameni gospodari. /…/ Președintele
sovietului sătesc trebuia să fie numaidecât cel mai sărac om din sat. /…/
…Împreună cu agenții care umblau cu pistolul au curățit toată pâinea din
sat… /…/ Ăștia au organizat și deportările, și colectivizarea forțată –
criminali la modul cel mai direct, căci ei au
ucis lumea fără armă…” (p.255) 

Ion
Carpovici: „Starea sufletească îmi era cu atât mai păcătoasă, cu
cât vedeam ce scrie ziarul pe care și eu, cu mâna mea de zețar, îl ajutam să
apară, să fie publicat. Nimic, niciun cuvânt despre foametea care băga poporul
în mormânt!” (pp. 256-257) 

Mihail
Draliuc: „Ferit-a
sfântul să vorbești despre foamete sau despre abuzuri. Eram pur și simplu
obligați să scriem numai despre ajutorul pe care guvernul sovietic îl acordă
țăranilor moldoveni.” (p.261)

Nicolae
Sulac: „Acuma ne
dăm seama că acesta era stilul lui Stalin: să
omoare cât mai multă populație pe pământul moldovenesc „eliberat”, dacă n-a
reușit să ne transmute de aici, să ne zătrească [nimicească], să ne
șteargă de pe fața pământului. Căci, dacă e să te gândești mai bine, foametea ceea a fost mai mult înscenată…”(p.262)  „Copil fiind, am văzut scene de
necrezut. Aveam 8-9 anișori… /…/ Mulți se fugăreau după noi… /…/ Mulți
ne vânau ca pe jivine de pradă cu gând
să ne mănânce. Se fugăreau, se alungau ei, dar n-aveau puteri să-i prindă
pe copii… Am văzut oameni umflați butie, doi metri în diametru…” (p.263)

„…În sat ne-a rămas o mătușă, și mătușa ceea avea o
fată de vreo douăzeci de ani. Pe urmă, după foamete, mi-au spus vecinii că
mătușa a murit, și fata ceea a mâncat
dintr-însa ce a putut mânca, da’ pe urmă totuna a murit și ea.” (p.263)

„Se pierdeau copii de mamă, părinți
de copii, după anii ceia încă mulți își mai căutau apropiații pe la orfelinate,
printre străini. /…/ …Lumea are o frică de sălbătăciunea neomenească,
intrată în suflet pe foametea ceea…” (p.264)

Ion Toderaș: „Care nu mai
avea defel ce mânca pornea pe jos în căutarea unei închipuiri de hrană. /…/
Mulți au scăpat, dar tare mulți s-au dus în mormânt.” (p.265) „Lumea se stingea și se stingea, nu mai avea moartea hodină: la noi în
sat o parte a rămas, da’ două s-au dus.” (p.266)  „Mureau mai ales copilașii. Săracii părinți, ce trăgeau
când vedeau că le moare copilul și ei nu-l pot ajuta cu nimic, nu-l pot scăpa
din ghearele morții.” (p.267)

Vera Cazacu: „Groparii
erau și ei slabi de-i bătea vântul, dar săpau cum puteau, ca să nu-i deie
într-o parte, și să-i pună pe alții, că, atunci, la revedere și pumnul cela de
grăunțe. Dintre cei care duceau morții la țintirim n-a mai rămas în viață
niciunul, toți s-au dus.” (p.271)

Petru Buburuz: „Se adunau
cât mai mulți din sat și se porneau spre Ucraina de apus: duceau încolo
adevărate bijuterii, opere de artă, aducând în schimb o căldare de grăunțe sau
de orz. S-au întâmplat lucruri tragice de tot: prin cârnațuri, la piață, se găseau unghii, bucăți de degete de om…
Se vindea făină din diferite, iertați de cuvânt, produse ale activității vitale
omenești. În sat se mânca carne de mâță, de câine și se considera că-i
chilipir, că cine-o papă are noroc.” 274

Andrei
Ciocârlan: „…Se tăia om pe om și se mânca. /…/
Lumea punea în oală, de nevoie, săraca, și cai, și câini morți… /…/ Tare
mulți au mai murit, nici nu le mai dădeai de capăt. Chiar aici, alături de noi,
l-am găsit pe unul în salcâmi, nu știu cine era, cu capul mâncat pe jumătate.” (pp. 277-278)

Ion Ungureanu: „În anul foametei mi-a murit tata.
/…/ … Îl țin minte pe tata, după ce a dat trei norme de „impozite”
(inclusiv grăunțele pentru semănat)… Îmi amintesc cum se măturase podul –
până atunci plin!… /…/ De fapt, atunci
începuse foametea – nu mai târziu, ci exact
în acel moment, când s-a pustiit podul casei, în clipa când – barbar! – am fost
condamnați la moarte prin înfometare… Tata a simțit-o și a spus-o chiar atunci:„O să murim de foame…” (p.282)

Maria
Sarabaș: „Mama se
temea să iasă în drum… era groaznic! Oamenii zăceau morți pe o parte și alta
a străzii… care la poartă, care sub gard… /…/ Nu avea cine să sape
gropile, stivuiau câteva cadavre, unul peste altul. /…/ …Și stăteau gropile
celea căscate zile și săptămâni.” (pp. 310-311)

„…Cei care mâncau câini, au scăpat; cei care au
mâncat pisici, s-au umflat grozav, luceau ca oglinda și mureau pe-un cap.
Oamenii aveau rezerve pentru doi-trei ani de zile, dacă nu erau colectările
criminale, postavca, nu era foametea așa de răpitoare. Veneau în gloată,
înarmați, ferească-te sfântul! Dădeai tot ce aveai, iar de nu, sau te împușcau pe loc, sau te băgau la
pușcărie. /…/ Era o politică barbară de nimicire a populației, de dezumanizare, prin metode diabolice,
absolut nebunești.” (p.312)

„Mama și bunica erau schingiuite aici, bunelul era la urșii albi [în Siberia,
în Gulag]. Descărcau ei, ocnașii, vagoane cu cereale colectate
din republicile-grânare, da nu-i lăsau să ia măcar un bob, îi controlau la
sânge, dacă zăpseau [observau] ceva ascuns,îi împușcau pe loc. Și atunci au
găsit o soluție – pe neobservate, înghițeau un pumn-doi de grâu, ovăz sau ce
era acolo în vagoane și când se întorceau în lagăr, așteptau când ieșeau,
fiziologic, boabele celea, deja umflate în stomac și intestin, le spălau în mai
multe ape, le fierbeau în gamela de aluminiu și le mâncau din nou… de-acum ca ființe umane, nu ca fiare sălbatice.”(p.314)  „…Așa de hămesiți și istoviți de munca grea
erau, încât cădeau în comă. Atunci îi dezbrăcau cu pielea și-i aruncau în
prăpăstiile ghețarilor veșnici. Și totuși câte unul se salva, și dacă se auzise
despre asta, celor leșinați le dădeau cu
cazmaua în cap de le săreau creierii și abia după asta îi aruncau în
prăpastie, să nu poată evada în veci de veci.” (p.315)

Axinia
Kîrma: „…De unde
au apărut comsomoliștii ceia de atunci? Umblau ca balaurii, dă postavcă și
gata. Ai dat o dată, de două ori, de trei ori; cereau supliment, iar și iar…
veneau iarăși… se vede că mai ai… mai dă, scormoneau prin sat și strângeau
tot ce avea lumea de mâncare. /…/ Niciun om n-ar fi murit, grâul s-a făcut…
/…/ …Da’ tot satul a rămas fără nimic, pradă
morții. /…/ …Veneau și luau Totul, nu le păsa dacă rămâne ceva
stăpânilor [casei], dacă vor
avea cu ce să-și hrănească copiii.” (p.319)

„…Numai case pustiite, locuitorii lor au murit unul
după altul. /…/ Fratele tatălui meu cu toți cei ai săi, 9 suflete, au murit
pe rând… /…/ Mare necaz, da’ nu s-ar fi petrecut dacă nu li se lua
creștinilor bucata de la gură. Toți aveau câte 7-8 hectare… /…/ …Că
țăranii … făceau rezerve pentru 3-4 ani înainte… /…/ Nu se auzea, din
bătrânii bătrânilor, până atunci, să moară chiar așa lumea de foame sau să dispară copiii… Că s-au întâmplat
cazuri și mai strașnice, țin minte cum s-a stârnit tot satul când s-a aflat că a fost tăiată o fetiță, este și
fotografia ei la muzeul nostru. Micuță, 6-7 ani dacă avea fetița ceea. Vino să
dormi la noi, i-au zis, la căldurică… Erau vecini, locuiau peste drum,
oamenii nici de foc n-aveau. Fetița s-a dus la ele fără grijă, erau două femei,
le cunoștea. Și pe urmă a dispărut
copilul… Nu-i și nu-i… S-a adeverit că au tăiat-o, au fiert răcituri și
le-au dus de vânzare la piață.” (p.320)

„Se smintise
lumea la cap, ferească sfântul! Foametea dă de-a dreptul. Vecinii n-au
nimic, i-au scuturat activiștii… Mă tem că or veni și ne vor lua ce-a mai rămas. Ne-or lua și viața. O să murim cu toții…”(pp. 321-322)

DOCUMENT  DE   ARHIVĂ

 

«MENIUL CANTINEI Școlii Republicane
de Partid de pe lângă CC al PC (bolșevic) din
Moldova [Sovietică], 7 mai 1947./ MIC DEJUN: mezeluri și
ceai, ouă, prune, salam, unt, ulei, hrișcă,
zahăr, biscuiți, sos de roșii./ PRÂNZ: 1. Borșverde (unt, oase, sos de roșii, cartofi,
varză); 2. Jambon cu cartofi (jambon, ulei, sos de roșii,
cartofi, roșii); 3. Compot (zahăr, prune,
mere)./ CINĂ: Jambon cu cartofi (ulei, sos de roșii, cartofi, varză, roșii),
bomboane, ceai.” Meniul cursanților
Școlii Republicane de Partid de pe lângă CC al PC (bolșevic) din Moldova. A.O.S.P.a R.M.,
fondul 51, inv. 154, dosar 80, f. 180-182, Traducere din limba rusă.» (Cartea foametei, p.352)

Între seceră și ciocan: 1946-1947-1948
(în loc de concluzii)

[Comentariu de încheiere a „Cărții foametei”, scris de autoarea
cărții, d-na Larisa Turea]

 

«…Foametea era secret de stat. Impactul concret, material al foametei
asupra situației demografice este imposibil de cuantificat: autoritățile
ocultau datele, nu aveau interes să recunoască adevărul, să-și asume
responsabilitatea pentru sutele de mii de jertfe. Teroarea înfometării … a
fost folosită în URSS ca mijloc de intimidare, supunere și umilire, de obținere a controlului total…» (p.515)

«…Istoricul Mihai Gribincea, pe
baza documentelor de arhivă, estimează că numărul victimelor foametei din anii
1946-1947 atinge cel puțin 200 000 de persoane. Totuși, cu certitudine, numărul victimelor este mult mai mare,
deoarece nu era pusă la punct evidența deceselor; mulți mureau pe drum, porniți
în căutare de hrană; nu erau trecuți în evidență nou-născuții, orfanii,
hoinarii, urmașii celor deportați sau ai celor aflați în prizonierat; în
genere, populația rurală neposedând acte de identitate, o contorizare strictă
era pe cât de imposibilă, pe atât de nedorită de autorități. După război, de foame au suferit și alte
regiuni, însă, dacă judecăm după numărul victimelor, cel mai mare procent îi
revine RSS Moldovenești, 5 la sută, în timp ce în Ucraina și Rusia au decedat,
respectiv, 1 și 0,6 la sută din totalul populației. [Michael
Ellman, „The 1947 Soviet famine and the entitlement approach to famines”, în Cambridge Journal of Economics,
September 2000, vol. 24, p. 613.]» (p.516)

«Se știe că în Moldova istorică,
peste Prut, la fel lovită de secetă în 1946, mortalitatea a fost menținută în
limitele firești: au intrat în funcțiune mecanismele compensatorii
tradiționale, țăranilor li s-a permis să plece, în căutare de alimente, în alte
regiuni ale României, mai puțin afectate, s-a solicitat ajutor internațional,
extern.» (p.516)

«Caracterul spoliator al colectărilor, acumularea rezervelor strategice,
vânzarea cerealelor pe piața externă, în timp ce cetățenii sovietici mureau în
masă, în special în mediul rural, nu însemna oare executarea fără arme,
condamnarea tacită la moarte prin înfometare? Statul sovietic dispunea de resurse suficiente
pentru a le asigura cetățenilor un minim de hrană. Conform savanților ruși, la 1 feb. 1947, în „rezerva de stat” a URSS
erau depozitate circa 10 milioane de tone de cereale, mai mult decât în debutul
lui 1946. Pe lângă aceasta, statul deținea 11,6 milioane de tone pentru
necesități curente. La 1 iunie 1947, din 11,6 milioane au rămas 3,6 milioane,
economisite și direcționate pentru necesitățile anului viitor, 1948.» (p.517)

«Basarabenii au fost condamnați, cu bună știință, la moarte prin înfometare…Deci, nu
seceta – prin care trece, ciclic, regiunea, – a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste…» (p.518)

«Regimul sovietic instaurat prin
forță a făcut tabula rasa conștiința
istorică și identitară a basarabenilor.» (p.519) 

«Așa-zișii împuterniciți ai
comisariatului pentru colectări, înarmați, rechiziționau produsele alimentare,
cereale, dar și boboase, fructe, legume, carne, lapte, ouă. În 1946, în zece
luni, pe când basarabenii … se
zbăteau, înfometați, în gura morții, Uniunea Sovietică a exportat circa 1,7
milioane de tone de cereale… /…/ „Au fost predate la stat” de-a valma,
fără criterii, porumbul, cerealele menite să asigure subzistența familiilor de
țărani, dar și vitele, carnea, ouăle, laptele, cartofii, fasolea, porumbul,
fructele, orice aliment din gospodărie. S-au
măturat podurile, s-a luat ultimul grăunte. Hoarde de „activiști și
împuterniciți” înarmați, înrăiți, bântuiau satele în căutare de pradă.” (p.520) 

«Dacă în întreg anul 1946 sporul natural al populației rurale
constituia minus 477 de persoane, pentru anul 1947 el constituie minus 100 633 de persoane. Pe lângă
aceasta, au plecat din Moldova, angajându-se în alte republici sau fiind
mobilizate în școlile FZO și școlile de meserii peste 60 de mii de persoane.» (p.525

«Populația era ruinată de războiul
devastator, de dările obligatorii, de mobilizarea bărbaților
apți de muncă (basarabenii au fost
înrolați mai mult în calitate de carne de tun de către sovietici, căci nu
cunoșteau limba rusă).» (p.532) 

«Populația din RSS Moldovenească,
prin acest cataclism social, a fost împinsă brutal de pe scara evoluției,
întoarsă în preistorie, în sălbăticie…» (p.534)  

«Înfometarea populației din Basarabia în primii ani de sovietizare,
1946-1947, constituie o crimă rămasă nepedepsită. Autorii ei nu se sinchisesc a-și face „mea culpa”, reprezentanții
regimului se declară inocenți, nici gând să se pocăiască. Până astăzi,
potentații de odinioară neagă tot ce a
fost. Oamenii simpli însă știu a cui a fost vina.» (p.536)  

 «Cu regret, foametea e un cumplitinstrument de îndobitocire. Omul flămând este docil, la bunul plac al celui
ce-l hrănește.» (p.537)   

«Prin înfometare, unii ajungeau neoameni, își mâncau pruncii sau părinții. Au ajuns „mai rău ca fiarele”,
după cum se afirma. Orizontul se îngusta catastrofal, se reducea la dimensiunea
străchinii
cu mâncare. Se opera la nivel celular, genetic. Cea mai umilitoare dintre
frici, frica de a muri de foame, era altoită în subconștientul fiecăruia. Se
anihilau, de asemenea, reflexele comunitare. Individul, lipsit de identitate
națională și culturală, izolat social, plonja într-un vacuum unde nu existau
repere axiologice, ci doar teama de teroare, condensată.» (p.537)  

«Consecințele foametei sunt mai grave decât s-ar părea: victime ale unui soi de robie morală, majoritatea celor trecuți
prin încercările ei trăiesc mereu o stare de neliniște, adesea evită să răspundă la întrebări.» (p.543)  

«Nu încape îndoială că autoritățile
centrale erau perfect informate despre situația reală din RSSM, dar nu au luat
niciun fel de măsuri de redresare eficientă a acesteia…» (p.553) 

«Considerăm că orice comentariu este
de prisos când dăm citire documentelor ce atestă gradul de neimaginat al degradării ființei umane. Deși cazurile de
canibalism erau secretizate cu strictețe și se
nega vehement că ar fi existat în societatea „cea mai echitabilă”, cea de tip
comunist, totuși ele transpar în actele de arhivă:

„Notă
informativă a șefului Secției județene Bender a Ministerului Securității de
Stat a.D. Mocealov, adresată secretarului Cr al PC(b)M D.K. Bîcikov, privind
cazurile de canibalism din satul Sălcuța, raionul Căinari/ 5 aprilie 1947

Am fost
informați că locuitoarea s. Sălcuța, r. Căinari, C.F.I., anul nașterii 1903,
dintr-o familie de țărani chiaburi, analfabetă, judecată în 1946 pentru bătaie,
folosește în alimentație carne de om. Controlul faptelor a stabilit
următoarele: C.F.I., la data de 18 martie 1947, în timp ce soțul său, C.E.V.,
anul nașterii 1901, se odihnea, aceasta l-a
lovit de trei ori cu toporul în cap, l-a decapitat, iar carnea a fript-o și a
mâncat-o. Fiind arestată, la interogatoriu, C.F.I. a recunoscut că și-a
omorât soțul cu scopul de a-l mânca. Afară de aceasta, ea a recunoscut că în
ianuarie 1947 a născut doi copii, dintre care unul mort. Împreună cu soțul, au mâncat nou-născutul mort, apoi l-au tăiat și pe
cel de-al doilea, folosindu-l în alimentație. În aceeași lună, aceștia au dezgropat, în cimitir, mormintele a doi
copii, de 3 și 5 ani, și au mâncat cadavrele. După un timp, C.E.V. a
invitat la el acasă o fetiță de 6 ani,
orfană, din s. Zaim, raionul Căușeni, cu numele F. (numele de familie nu a
fost stabilit), pe care a omorât-o și
împreună cu soția sa au mâncat-o.» (p.556)  

«Spre final, un act imposibil de
lecturat:

„Notă
informativă a secretarului județean Chișinău al PC(b) M.N. Krainii, adresată
secretarului CC al PC(b) M. Zîkov, cu privire la cazul de canibalism ce a avut
loc în raionul Călărași/ 16 iunie 1947

La 31 mai
1947, în s. Pitușca, raionul Călărași, N.O., în vârstă de 8 ani, l-a înjunghiat pe fratele său M., de 9
luni, o parte a căruia a fiert-o în oală și, împreună cu sora sa, de 3 ani, au
folosit-o în alimentație. În urma cercetării circumstanțelor s-a stabilit
că: În acea zi, pe la localnica O.M.I. a trecut fratele ei, B.E.I., anul
nașterii 1912, pentru a merge împreună la lucru pe câmp. Înainte de plecare, în
absența mamei, N.O. a prins a i se plânge unchiului său, B.E., că n-au nimic de
mâncare. După cum a declarat N.O., unchiul l-a sfătuit ca, atunci când rămâne
singur acasă cu fratele mai mic M., să-l
înjunghie, să fiarbă carnea și să-i lase o parte și lui B. atunci când mama
O.M. și fratele ei B.E. s-au dus la câmp, N. l-a luat din pat pe fratele său
M., l-a dus în odaia nelocuită, i-a
tăiat capul cu cuțitul, l-a dezmembrat și l-a fiert în oală, apoi împreună
cu surioara sa de 3 ani au folosit în alimentație această carne…» (p.559)  

          «…Scriitorul-medic A.P. Cehov are o
povestire despre un mujic, un țăran rus care a trăit aproape toată viața cu un
cui în cap. După ce i-a fost extirpat cuiul, țăranul a murit. „Cuiul” împlântat cu cruzime în conștiința
colectivă a populației românești dintre Prut și Nistru continuă să dea de
gândit. Există oare remedii? Teamă mi-e că întrebarea e retorică, căci supraviețuitorii adesea refuză să
vorbească, preferând să uite chinurile prin care au trecut, să nu re-trăiască
momentele îngrozitoare. Mulți evită subiectul, așa cum afirma cineva, „de parcă am fi zăcut de o boală rușinoasă”. Tăcerea era regulă impusă de
comuniștii sovietici. Nici în spațiul public, dar nici în cel privat nu se
vorbea despre anumite fapte, evenimente, despre anumiți oameni. Nu se vorbea
despre lagărele de muncă, despre GULAG în general, despre foștii primari sau
membri ai partidelor interbelice, despre scriitorii trecuți la index (într-o
vreme, până și Dostoievski era pe lista neagră, a proscrișilor) etc. Memoria
era restricționată, interdicția de a aborda subiectele tabuizate a pătruns
adânc în mentalitatea basarabenilor.
Decenii la rând oamenii au tăcut, au ocolit temele „interzise”; de frică
sau din instinct de autoconservare au acceptat legea nescrisă a tăcerii. Tăcerea impusă a devenit, treptat, tăcere voluntară, consimțită.

Pentru
început, este imperativă ruperea tăcerii, crearea de martori activi. Martori care să ducă mai
departe adevărul despre anii cumpliți
1946-1947-1948.» (pp.560-561)  

 

*

 

Citate din „Raportul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist
totalitar din Republica Moldova”

 

— Comisie constituită
printr-un decret al președintelui interimar al Rep. Moldova Mihai Ghimpu, prezidată de Ghe. E. Cojocaru; vicepreședinți:
Igor Cașu și Sergiu Musteață.  Membrii:
30 de personalități, 20 fiind doctori în științe istorice. Raportul a fost
publicat în iulie 2010 —

 

„La 28 iunie 1940,
URSS a comis un atentat asupra integrității teritoriale a României, un act
de ocupare militară și politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului
Herța, contrar voinței populației din aceste teritorii, prin dictat și amenințarea cu recurgerea la forță, un act nedrept de
anexiune teritorială. /…/

Regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului și
identității moldovenilor de peste Nistru [din Republică
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM)] și, ulterior, după
1940, a celor din Basarabia, prin impunerea
unei „limbi” literare moldovenești contrafăcute … și prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi
istorice și etnoculturale, a unei
„națiuni” moldovenești, distincte de cea română.  /…/

Regimul comunist se face vinovat de reprimarea și mutilarea
conștiinței noastre naționale … , de orchestrarea
unui război cultural, identitar, propagandistic … împotriva fraților de pe
cele două maluri ale Nistrului, împotriva fraților de pe cele două maluri ale
Prutului, cu consecințe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică
și etnoculturală. Or, nimic nu poate fi
mai tragic decât un război între frați, nimic nu poate fi mai criminal. /…/

Ruperea în bucăți a
Basarabiei, a teritoriului și a corpului uman concrescut de secole cu spațiul
dintre Prut și Nistru, în contradicție cu adevărul istoric și cu realitățile
etnice existente în acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise
de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivități de oameni.
/…/

Sovietele … auefectuat execuții sumare, dosind urmele
asasinării a sute și mii de oameni nevinovați în subsolurile NKVD sau în
gropile cu var. Omorurile în masă,
… prigoana preoților și Bisericii, anularea limbii române și interzicerea
alfabetului românesc, … instaurarea unei atmosfere de frică și teroare
generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupație sovietică… /…/

În noaptea de 12
spre 13 iunie 1941, plânsetul și jalea s-au așternut peste Basarabia. Fruntea
comunităților locale … , familii întregi, bărbați, femei, copii și bătrâni,
din Basarabia și până în Nordul Bucovinei, au fost urcați cu baionetele la
spate în vagoanele de vite și duși spre întinsurile Siberiei, de unde mulți nu
s-au mai întors. /…/

Comisia … a evaluat numărul
persoanelor deportate și supuse represiunilor în anii 1929-1951 la peste 90 de
mii de persoane. /…/ Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 n-a fost o consecință nemijlocită
a secetei, ci a politicii economice și sociale a regimului totalitar comunist
față de populația din RSS Moldovenească /…/. Vârfurile Partidului
Comunist [al Uniunii Sovietice] se fac vinovate de rechiziționarea inumană a ultimelor produse
agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o
fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii
și deceselor în masă. /…/ Foametea
din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o
crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat.”

„Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor,
atrocităților abuzurilor și nedreptăților comise de regimul totalitar comunist”
în RASS Moldovenească [RASSM] în RSS Moldovenească [RSSM]. Cităm câteva dintre acestea:

În RASSM: „Instituirea
unui mecanism diabolic de represiune (CeKa,
GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiție și Procuratură) și aplicarea terorii în masă”, „Aplicarea unei legislații discriminatorii
antiumane”, „Impunerea unei ideologii a urii de clasă, … exacerbarea propagandei anticreștine și a xenofobiei”, „Mutilarea
spirituală a moldovenilor prin impunerea
unei limbi artificiale, străine de limba română, și a unei identități
contrafăcute ideologic”, „Lichidarea
țărănimii … prin colectivizarea forțată și deportările de la începutul
anilor `30 ai secolului XX”, „Foametea
cumplită din anii 1932-1933”, „Deportarea
și exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituții extrajudiciare,
ale așa-numitelor troica”.

„Ocuparea, prin
dictat, la 28 Iunie 1940, a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului
Herța, în urma tranzacției sovieto-germane din 23 august 1939 și a
înțelegerilor secrete ulterioare dintre URSS și Germania nazistă;”

În RSSM: „Impunerea cu forța a regimului
totalitar comunist”, „Aplicarea teroriiîmpotriva fruntașilor vieții publice /…/, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă”, „Exodul forțat al zecilor de mii de oameni…”, „Formarea abuzivă a RSS Moldovenești
și sfârtecarea teritorială a Basarabiei”,
„Interzicerea alfabetului românesc și a
limbii române și impunerea alfabetului rusesc”, „Deportarea în regiunile
îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovați la 13 iunie 1941”,
„Mobilizările forțate … a zecilor de mii de tineri pe șantierele
de muncă … din URSS și înrolarea
lor în Armata Sovietică”, „Arestările
și epurările operate de organele sovietice de represiune…”, „Foametea organizată din 1946-1947”, „Deportarea în regiunile îndepărtate ale
URSS a zecilor de mii de oameni nevinovați la 6 iulie 1949”, „Prigoana împotriva
Bisericii și a slujitorilor
cultelor, închiderea, profanarea și
demolarea locașurilor de cult”, „Deportarea
pentru credință în regiunile îndepărtate ale URSS, la 1 aprilie 1951, a
credincioșilor confesiunii „Martorii lui Iehova”, „Sovietizarea, rusificarea și deznaționalizarea populației”, „Negarea identității românești a
populației majoritare și inocularea
românofobiei”. /…/

„Plecând de la cele expuse, Comisia susține ferm și univoc
că regimul totalitar comunist a fost de
la început și până în ultimul moment al existenței sale un regim criminal și
represiv, abuziv și inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. /…/
Comisia propune condamnarea oficială a
regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească și RSS Moldovenească drept
unul care a comis acte de genocid și crime împotriva umanității, prin teroare
în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnității
umane și a drepturilor fundamentale ale omului.”

Comisia
propune „formarea unei comisii de
experți care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar
comunist”.

 

*

 

Citate din „Marea Istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova”, coordonat de acad. Ioan-Aurel Pop, acad. Ioan Bolovan; autor text: Octavian Țâcu, cercetător științific; ediția a 4-a; Ed. Litera; București, Chișinău, Cluj-Napoca, Iași; 2018:

„La 12 oct.1924, conducerea
statului sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei sovietice a unei
Republicii Autonome Moldovenești (RASSM), care și-a continuat existența până la
2 aug.1940. Formarea RASSM într-o
zonă care nu întrunea condițiile necesare delimitării unei entități
„moldovenești” a fost o acțiune bazată eminamente pe raționamente politice și expansioniste. (p.676)/…/

„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM și URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea
unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale și lingvistice între
populația RSSM și cea din restul României. Potrivit acestei politici,
„moldovenii” și românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi
diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite.”(p.677)

„Nicăieri în Uniunea Sovietică procesul de deznaționalizare
nu a avut un caracter atât de complex ca în RSSM: pe de o parte,
cultivarea „moldovenismului” diferit de românism, iar pe de alta deznaționalizarea și rusificarea chiar și a
acestui „moldovenism” de-a lungul perioadei sovietice. Acest proces a fost
în mare parte distructiv datorită politicilor naționale sovietice dure,
asociate cu teroarea și represiunileca instrumente de deznaționalizare, cu
antiromânismul, colectivizarea și industrializarea, rusificarea și sovietizarea.” (p.678)

„Cultivarea noii identități s-a
realizat în jurul ideii de limbă „moldovenească”, bazată prioritar pe dialectul
moldovenesc transnistrean și excluzând normele literare ale limbii române. După
al Doilea Război Mondial folosirea
alfabetului latin a fost interzisă, acesta fiind înlocuit cu cel chirilic.”(p.679)

„Din
cei 10 prim-secretari ai CC a PC din Moldova șapte erau născuți în Ucraina, unul în Transnistria și doar ultimii doi erau din Basarabia (numiți
în funcție abia în anul 1989, în contextul declanșării mișcării de
eliberare națională).” (p.680)

„În ianuarie 1947, dintre cei 37 de conducători ai
instituțiilor culturale din republică doar șase erau moldoveni din Basarabia./…/ În 1964, din numărul total al
directorilor de întreprinderi industriale al RSSM, moldovenii alcătuiau 2,3%, iar în 1980 ei alcătuiau doar 8,6%.(p.681)

Teroare
și represiuni în RASSM și RSSM. „Comuniștii
sovietici au admis chiar de la începuturile creării RASSM și RSSM că teroarea este instrumentul cel mai
adecvat și mai eficient pentru crearea „poporului moldovenesc” și a noii
republici… /…/ În consecință, în
RASSM și ulterior în RSSM … au fost promovate cele mai dure și mai
consecvente politici de deznaționalizare.” (p.683)

„Campania de teroare, confiscare a produselor și a proprietăților a
cuprins zeci de mii de țărani,
siliți să intre în colhozuri, judecați,
deportați sau chiar executați sumar; foametea
din anii 1932-1933, care a condamnat
la moarte milioane de oameni în Ucraina („Holodomor”)și zeci
de mii în RASSM; represaliile politice staliniste din anii 1936-1938
îndreptate împotriva „dușmanilor poporului” și spionilor „moldo-români.” (p.684)

„În perioada stalinismului dur (1940-1941, 1944-1951), în RSSM au fost
operate trei valuri de deportări în masă
și, zilnic, arestări, deportări, execuții și represalii locale. În cazul
represaliilor din prima perioadă sovietică (iunie 1940-iunie 1941) se urmărea,
în primul rând, exterminarea tuturor
liderilor, a persoanelor … periculoase pentru statul sovietic … /…/ Bilanțul a mai puțin de un an de putere
sovietică în Basarabia este cumplit: arestarea, deportarea, asasinarea a 12,23%
din populație – peste 300 000 de locuitori, în special români. Prin deportarea în masă din 12-13 iunie
1941 se doreau distrugerea bazei
naționale a culturii, limbii, istoriei și anihilarea memoriei istorice legate
de România.” (p.684)

„Al
doilea val de deportare masivă din 5-6 iulie 1949 a fost deosebit de violent –
în total au fost arestate și trimise în Siberia 11.606 familii, adică 33.796 de
persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei, 11.889 copii … . Al treilea
val din 1951 a fost îndreptat împotriva confesiunilor religioase … .” (pp. 684, 685)

„Pe de
altă parte, ca urmare a foametei
organizate din 1946-1947, în Basarabia au murit 216.000 de persoane, fapt
ce în mare parte a distrus fundamentele
naționale (românești), sociale și economice ale satului basarabean și i-a
silit pe țărani să accepte colectivizarea de tip sovietic.” (p.685)

Antiromânismul.„Antiromânismul a constituit un atribut indispensabil al deznaționalizării
și „moldovenizării”… /…/ Antiromânismul a avut multiple manifestări:
promovarea agresivă a imaginii negative
a României prin inocularea ideii că în 1918 Basarabia a fost anexată de România
„burghezo-moșierească” și „exploatată” ca o colonie timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul
politicii de stat în RSSM, prin condamnarea constantă a „naționaliștilor
moldo-români”, a influențelor „burgheze” românești … , prin stabilirea unei
adevărate „cortine de fier” care a izolat Basarabia de restul teritoriului
românesc după al Doilea Război Mondial.” (p.686)

„Identitatea „moldovenească” era
construită în special prin diferențierea
de identitatea română, care prindea forme tot mai „periculoase” și era asociată, de obicei (dacă nu exclusiv),cu fascismul… /…/ În vidul creat ca rezultat al anihilării fizice,
politice, economice, sociale, culturale și mentale a românismului, regimul
totalitar sovietic a început o amplă operă de rusificare și de sovietizare…” (p.686)

„Populației
românești din RSSM i-au fost impuse
învățarea limbii ruse și proslăvirea culturii ruse, pornind de la premisa
că poporul rus, limba și cultura sa serveau la unificarea Uniunii Sovietice.
Rușii și tot ce era rusesc jucau un rol
primordial, conducător în URSS, iar istoria și cultura lor deveneau parte integrantă
a istoriei și culturii RSSM.” (p.687)

„Modernizare
sovietică”. Rusificare și sovietizare. „Până
la sfârșitul existenței URSS, economia
RSSM … a fost un fel de anexă agricolă a statului sovietic și era la un nivel de dezvoltare inferior altor republici
europene ale URSS. RSSM a rămas … dependentă de celelalte republici, în
special de Rusia și Ucraina, ceea ce trebuia să prevină tendințele secesioniste
prin mijloace economice.”(p.688)

„Modernizarea
sovietică a fost însoțită de încurajarea
„colonizării” interne, din alte părți ale URSS, în scopul schimbării treptate a componenței etnice a populației locale,
fiind aduse mii de cadre și specialiști străini. /…/ La sfârșitul URSS,
peste 500.000 de moldoveni locuiau în afara republicii…” (p.688)

„În 1989 românii alcătuiau 46,3% din
populația urbană a RSS Moldovenești… /…/ Recensământul sovietic din
1989 arăta o nouă față a Basarabiei, … populația RSS Moldovenească contabilizând
4,3 milioane de oameni dintre care moldoveni
2.794.749 (64,5%), ucraineni 600.366 (13,8%), ruși 562.069 (13,0%), găgăuzi
153.458 (3,5%)…” (p.689)

„Cea mai
mare parte a industriei era localizată în afara teritoriului Basarabiei, în Transnistria, care realiza o
treime din întreaga producție industrială a RSSM. /…/ Această politică
sovietică a generat în timp premisele viitorului secesionism transnistrean.” (p.689)

 

*

 

Citate
din volumul „Basarabia în primii ani de ocupație
sovietică (1944-1950)”, elaborat de Mihai
Gribincea, doctor în științe istorice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

„Regimul sovietic a promovat acceași politică de
subjugare economică și politică a Basarabiei, dar cu metode mai rafinate, și
mai brutale în același timp, decât cele practicate de regimul țarist. În perioada sovietică politica de
deznaționalizare a fost cu mult mai violentă și aplicată în practică cu
mijloace mult mai perfide decât cele de până la 1918: românii basarabeni au
fost exterminați prin foame /…/, deportați în vagoane de vite în Siberia și
Extremul Orient, constrânși să-și uite limba maternă, istoria și credința;
Basarabia a fost populată cu elemente alogene prin aplicarea unei politici
diabolice de stimulare a migrației și prin încurajarea tendinței de
statornicire în ținut a unui număr mare de reprezentanți ai altor etnii, în
special slave.” (p.11)

„În august 1940,
organele partidului bolșevic și ale puterii sovietice au mobilizat și au trimis
din Basarabia în regiunile îndepărtate
ale imperiului la muncă forțată 53.356 de tineri. La data de 4 oct. 1940, pentru Comisariatele poporului
ale cărbunelui, construcțiilor și
centralelor electrice ale URSS, din Moldova, din planul de recrutate de 57 mii persoane fuseseră recrutate 29,5 mii.” (p.38)

„În anul 1942 Guvernământul Basarabiei [autoritate română care a condus Basarabia de la sfârșitul lunii iunie 1941
până în vara anului 1944 când aceasta a fost reocupată de armata sovietică] a ordonat ca
toate primăriile Basarabiei să primească tabele cu cei „asasinați, deportați și
arestați de către bolșevici”, pentru a se cunoaște exact numărul lor. Datele
totalizate au fost publicate în studiul …„Basarabia desrobită”. În lucrare se
constata: „numai în primul an de stăpânire (bolșevicii – n.a.) au izbutit să
smulgă și să facă să dispară din Basarabia circa 100.000 de oameni sub diferite
forme și pretexte: represalii administrative (munci silnice dincolo de Nistru),
concentrări de lucrători, deportări și asasinate. Românii reprezentau 97%
din acest total”. Și după opinia autorilor acestui studiu, deportările
„trebuiau să urmeze și mai departe, într-un ritm și mai accelerat până la
completa desrădăcinare a poporului românesc din Basarabia”. (p.141)

„În anii
1948-1960 numai muncitorii (fără membrii familiei) recrutați pentru munci la „marile șantiere comuniste” au depășit
cifra de 196 mii persoane. În
același timp, din Ukraina și Rusia, în republică [în Moldova sovietică] erau aduși zeci de mii de ruși și ukraineni.” (p.141)

„În
RSS Moldovenească erau aduși anual zeci de mii de ruși, ukraineni, bieloruși,reprezentanți
ai altor națiuni ale imperiului sovietic, acordându-li-se
privilegii și o situație favorizată. În același timp, din RSS Moldovenească
erau deportați, trimiși la munci în regiunile îndepărtate ale imperiului zeci
de mii de băștinași [români
moldoveni], dintre care mulți au rămas să
locuiască pentru totdeauna departe de casă. În anii de ocupație sovietică RSS Moldovenească a
fost transformată într-o sursă de materii prime și brațe de muncă ieftine
pentru imperiu. Prin intermediul politicii fiscale din republică erau colectate anual sute de mii de tone de
cereale, floarea-soarelui, carne, vin, lapte etc. În același timp populația era
nevoită să trăiască în mizerie și să îndure foame. Politica fiscală
stalinistă a avut consecințe nefaste pentru țărănimea din RSS Moldovenească mai
ales în anii 1946-1947, provocând în republică o foamete fără precedent.” (p.150)

„La data de 1
ianuarie 1947 de la țărani s-au colectat 25 659 mii ouă, 419,9 tone de brânză,
12 792 tone lapte, 8 607 tone fructe, 4 477 tone legume, 10 082 tone sfeclă de
zahăr și alte produse pe care țăranii nu le-au primit înapoi sub formă de
ajutor  [notă S.I.: confiscarea acestor alimente se
făcea în timp ce se înregistrau sute
de mii de distrofici și sute de mii decedați. Distrofia – alterarea
structurii organismului în urma tulburărilor de nutriție sau a subnutriției].” (p.50)

„Era aproape
imposibil să faci rost de o bucată de pâine. /…/ În raioanele din centrul și sudul republicii
încep să fie înregistrate cazuri de
canibalism și de folosire a cadavrelor ca hrană. Părinții își mâncau copiii,
copiii își mâncau părinții. Se mânca frate pe soră și soră pe frate. În
satul Cazaclia raionul Taraclia, de exemplu, țăranca C. [din considerente morale aici și mai departe se indică
numai inițialele numelor de familie] la 1 dec. [1946] și-a tăiat
fiica de 6 luni și a mâncat-o, iar la 21 dec., în același scop, a tăiat un
băiat al vecinului în vârstă de 8 ani. La 23 dec. în Taraclia, cetățeanca I.
și-a mâncat fiica născută cu 2 zile în urmă.” (p.84)

„În …
Taraclia, Sovietul sătesc Sadâc, – citim într-un document de la sfârșitul lunii
ianuarie 1947, – a murit din cauza
distrofiei cetățeanca Cagurluianu și fratele său. Sovietul sătesc i-a obligat
pe cetățeanca I. și feciorii ei să-i îngroape pe decedați, în cimitir. Ultimii au cărat cadavrele în cimitir, pe unul l-au
îngropat, iar pe altul l-au acoperit cu zăpadă, tăind din el în prealabil o
bucată de carne pe care au adus-o acasă, au fiert-o și împreună cu mama lor au
mâncat-o. După aceasta, feciorii, la insistența mamei, au adus de la cimitir
tot cadavrul și l-au întrebuințat ca hrană. În timpul percheziției la țăranca
I. „a fost găsit pe plită un ceaun în
care fierbea un cap de om”. (p.84)

„Iată cum povestea [relata] anchetatorului,
despre faptele sale, un om adus la starea de canibalism de regimul „eliberator”
de la răsărit: „…în luna ianuarie 1947,
după serviciul la calea ferată, aveam liber și eram acasă; acasă mai erau
soția, tata și mama. Tata … cerea de la mine alimente și pâine. Eu i-am
răspuns: rația care mi se dă o aduc acasă și o mâncăm împreună; tatăl însă,
obijduit [năpăstuit], mi-a răspuns că rația mea nu ajunge la toată familia. Când soția mea a
ieșit în stradă, mai exact în odaia vecină, tata a început să mă înduplece ca să-l tai pe feciorul Nicolae și
carnea să o mâncăm; eu la început nu eram de acord, dar când soția s-a
întors în odaie i-am povestit, în prezența mamei, convorbirea cu tata, și ele
au fost de acord cu propunerea lui. Atunci tata
a luat cuțitul, iar eu un castron, și l-am pus la gât copilului, pentru ca
sângele să nu cadă pe pat; tata a tăiat
gâtul copilului, iar pe urmă l-am despicat în mai multe bucăți, l-am fiert și
l-am mâncat cu toții în familie. Au
trecut 4 zile, în lipsa mamei, eu cu
soția și tata ne-am înțeles să o tăiem pe mama și când ea s-a întors în
casă și s-a așezat pe pat, soția a înhățat-o în mâini și a doborât-o, iar eu i-am tăiat mamei gâtul cu cuțitul. Înainte
de moarte, mama a văzut în mâinile mele cuțitul și m-a rugat să nu o tai, și a
țipat puțin. Carnea mamei de asemenea am
mâncat-o. La omorârea mamei tatăl n-a participat, dar când noi am omorât-o,
el se afla în casă și se uita la noi. După moartea mamei au trecut 7 zile. Eu m-am
înțeles cu soția să-l omorâm și pe tata. În acest scop eu și soția am ieșit
în stradă să ne înțelegem, iar cum numai am intrat în casă, l-am înhățat pe
tata, l-am pus pe pat, iar soția i s-a urcat pe picioare, tatăl a început să țipe și să mă roage să nu-l tai. Eu, neluând în
seamă rugămințile lui, i-am tăiat gâtul, în același mod, folosind o parte
din carne, iar restul am ascuns-o în zăpadă…” (pp.84-85)

„Credem că a înmulți exemplele este de prisos. /…/
În ansamblu, în republică, din ianuarie
până la 15 feb. 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu 40 de
jertfe. Rămâne de presupus doar câte cazuri n-au fost înregistrate și n-au
încăput în nici un document mărturie!” (p.85)

 „În anii
foametei țăranii s-au pomenit fără apărare în fața celor mai mărunți
reprezentanți ai regimului comunist, care le hotărau soarta: „Președintele Sovietului sătesc Cuhnești,
Juc – raporta în martie 1947 procurorul din raionul Bolotino procurorului
județean Bălți – … a abuzat de funcția
sa de serviciu la distribuirea produselor alimentare, incluzând în liste pe cei
ce nu aveau nevoie de pâine … . Oamenii mureau, iar el nu le acorda ajutor
alimentar. Așa de exemplu, Galbici Eugenia Gerasimovna de nenumărate ori s-a
adresat președintelui Juc după ajutor, care refuzându-i-l a declarat: „Aveți
4 cadavre, faceți din ele șuncă și mâncați…”. (p.92)

„De la 30 mii în nov.1946, numărul distroficilor a crescut … la 222.300 la data de 26 feb. 1947.”(p.90)

 „În cazul că s-ar fi renunțat la
rechizițiile de cereale în 1946, mortalitatea populației în republică n-ar fi
luat proporții de masă.” (p.101)

„Scriitorul Vladimir Beșleagă a fost cel care a dat
publicității o primă presupunere în ce privește numărul victimelor foametei. În
raportul său prezentat la Plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova
(anul 1988), făcând referințe la mărturisirile poetului Emilian Bucov care în anii 1947-1950 a fost Adjunct al Președintelui
Consiliului de Miniștri al RSSM, a dat publicității cifra de 350 mii de oameni
morți de foame.” (p.102)

„Pentru stabilirea numărului total al victimelor
foametei se cer a fi numărați și cei pe care moartea i-a răpus dincolo de
hotarele republicii. În conformitate cu unele documente oficiale, în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de
locuitori ai republicii se aflau pe drumuri în căutarea alimentelor în
regiunile învecinate ale Ukrainei, și o parte din ei mureau acolo.”(p.103)

„Țăranii, pentru că nu se înscriu în colhozuri, erau amenințați cu deportarea în Siberia,
bătuți, arestați, li se confiscă averea etc.” (p.110)

„După foametea
din anii 1946-1947, cel mai tragic eveniment din istoria postbelică a Moldovei
sovietice a fost deportarea de la 6 iulie 1949.”(p.129)  „Pe data de 6 iulie în republică au fost
aduse trupe cu experiența corespunzătoare… /…/ Fuseseră pregătite 30 de
eșaloane (1573 de vagoane pentru vite),
în care deportații trebuiau să apuce calea
Siberiei. (p.130)  „Au fost deportate [pentru vecie] din republică 11.293 familii, cuprinzând 35.050 persoane.” (p.131) „Deportarea n-a ținut cont nici de
starea socială, nici de vârsta deportaților: au fost deportați din casele lor
și copii sugari și oameni bătrânicare nu puteau prezenta vreun pericol pentru regimul comunist.”(p.152)

„Cea mai eficace metodă de constrângere a țăranilor în
vederea încorporării lor în colhozuri a fost însă deportarea din 1949. După
deportare, restul țărănimii din republică, din teamă că va fi și ea expropriată
și deportată dacă nu va intra în colhozuri, s-a grăbit să scrie cereri
pentru a li se socializa averea. Ca rezultat, dacă la 1 iulie 1949 în raioanele
din republică erau 965 colhozuri, ce întruneau 32,2% din numărul total al
gospodăriilor țărănești, apoi în urma „deschiaburirii” [deportării așa-zișilor chiaburi, care adeseori erau țărani mijlocași], numai în timp de două luni, numărul colhozurilor a crescut până la
1705, iar procentul gospodăriilor țărănești colectivizate a atins cifra de
71,7%.” (p.113)

 

*

 

Citate
din „Raport. Transferurile
masive de populație în Moldova Sovietică”, studiu elaborat de Mihai
Gribincea, doctor în științe istorice,
Chișinău, 1999

„În prezentul studiu se vor examina … deportările din 13 iunie 1941, 6 iulie
1949 și din 1 aprilie 1951, precum și recrutările
forțate la munci a populației din RSS Moldovenească.” (p.4)

„Deportăriledin Moldova pot fi privite sub mai multe aspecte: /…/ ca componente ale
politicii de deznaționalizare a
românilor de la est de Prut, ca metodă
de depopulare a Basarabiei, ca metodă de luptă împotriva „dușmanilor
poporului”… /…/ Deportarea din anul 1949 mai trebuie privită și ca mijloc
de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din RSSM. (p.8)

„Regimul a început acțiuni de teroare împotriva
foștilor moșieri, proprietari de întreprinderi, ofițeri, împotriva foștilor membri
activi ai partidelor politice, clerului și intelectualilor rămași în ținut dupa
28 iunie 1940, care au început să fie considerați drept dușmanii de clasă ai noului regim. Reprimarea acestora nu era
întâmplătoare: ei erau purtatorii celor
mai democratice tradiții constituite în Basarabia și, deci, și solul cel
mai fertil pentru o rezistență pe care, bineînțeles, regimul stalinist
totalitar nu o putea admite. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor
din categoriile menționate au fost deportate…” (p.8)

„Deși deportarea
din anul 1951 s-a înfăptuit pe criteriu confesional, nu de clasă, ea de
asemenea trebuie privită în contextul doctrinei staliniste a luptei de clasă.
Cea mai gravă crimă a „martorilor lui Iehova” care au fost deportați din republică,
în opinia conducerii Ministerului Securității al RSSM, era tendința lor „de a organiza o muncă dușmănoasă în scopul
menținerii prin intermediul bisericii a influenței
românești asupra populației religioase și educării unei atitudini negative
față de orânduirea sovietică”. Clericii și sectanții mai erau acuzați
pentru faptul că „convocau adunări cu
caracter antisovietic, raspândeau zvonuri antisovietice, contracarau acțiunile
puterii sovietice în mediul rural, educau tineretul în spirit antisovietic”,românizau
populația prin atragerea ei în organizații naționale etc.” (p.9)

„Este necesar a sublinia și faptul că strămutările de populație din RSSM nu s-au
redus doar la deportările din 13 iunie 1940, 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951. Din
RSSM … erau deportate aproape zilnic
anumite categorii de persoane și familii.” (pp.
9-10)

„Deportarea din 13 iunie 1941. Operatiunea
s-a început la orele 2.30 în noapteade 12 spre 13 iunie 1941 /…/. /…/ Au fost ridicate de la casele lor 29.839
persoane, dintre care 5.479 persoane au
fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte
elemente antisovietice”) și 24.360
persoane au fost deportate. /…/ La stațiile de tren persoanele arestate au fost separate de familiile lor și încărcate în
eșaloane speciale. Mulți dintre aceștia au fost supuși represiunilor mai
târziu în timpul aflării lor în lagăre.
Fiind învinuiți de activitate antisovietică mulți au fost condamnați la
pedeapsa capitală, locul lor de înmormântare până în prezent ramânând
necunoscut.” (p.11)

„Operatiunea „IUG”. Deportarea de la 6 iulie 1949 /…/ Se prevedea, printre altele, cadeportarea se efectuează pe veci,
fără dreptul de întoarcere pe locurile natale. În cazul evadării din
surghiun, vinovații urmau să fie trimiși la ocnă pe 20 de ani.”-(p.12) „Fuseseră pregătite 30 de eșaloane (1573 de vagoane pentru vite), în
care deportații au luat calea Siberiei.”-(p.13)  „Au fost deportate 11.293 de familii (35.796 de persoane dintre care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889
copii.)” (p.13)

„Operațiunea „Sever”. Operațiunea
cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”) a început la 1 aprilie 1951 ora 4
dimineața și s-a încheiat la ora 20.00 aceeași zi. Rezultatul operațiunii a
fost arestarea și deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2617 persoane /…/. Deportații au
ajuns în Siberia în zilele de 13 si 14 aprilie 1951.” (p.14)

„Soarta deportaților în Gulag. Viața deportaților în Gulag a fost
foarte grea și plină de lipsuri. Coloniile speciale, de regulă, erau construite
în locuri aproape nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri
mlăștinoase. /…/ Marea majoritate [a deportaților] au îndurat foame și au locuit în barăci în frig și condiții
antisanitare…” (p.17)

„În anul 1949 în localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, într-o baracă de 130 m² și în
localul școlii de 90 m² au fost „cazați” 197 de oameni, fiecărei
persoane revenindu-i câte 1,1 m² de spațiu locativ. /…/ În
majoritatea cazurilor în barăci nu erau
nici paturi, mese sau scaune, și deportații dormeau pe podea.”(p.17)

„Pentru a se deplasa dintr-o localitate în alta,
deportații erau obligați să obțină permisiune de la comenduirile speciale ale
NKVD și să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceleași comenduiri
pentru a se înregistra.” (p.18)

„Deportații în
Siberia s-au pomenit lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, iar foametea, frigul și bolile a curmat viața
la mii de oameni.” (p.19)

„Până la data de 1 august 1961 din așezările speciale
au fost eliberate în total 14.902 familii
de deportați din Moldova. La aceeași dată își mai așteptau eliberarea în
Siberia 965 familii. Din cele 14.902 familii eliberate din Gulag, 5.747 familii au fost eliberate fără
dreptul de a locui pe teritoriul republicii [RSS Moldova]. Ei puteau locui în orice localitate a URSS dar nu în Moldova.” (p.20)

„Deportarea
de la 13 iunie 1949 s-a înfăptuit la numai câteva luni după adoptarea, la 10
dec. 1948, de catre Adunarea Generala a ONU, a Declarației Universale a
Drepturilor Omului, iar la 9 decembrie 1948 fusese adoptată Convenția cu
privire la prevenirea și pedeapsa pentru crima de genocid.” (p.34)

 

„Recrutarile fortate la munci. /…/ Moscova a tratat RSS
Moldovenească nu numai ca o sursă de materie primă, dar și „ca o sursă de forță de muncă ieftină pentru șantierele de construcții,
întreprinderile industriale și minele de cărbune din diferite regiuni ale țării
sovietice”. /…/ Până la 29 noiembrie
1940 organele partidului bolșevic și ale puterii sovietice au mobilizat și
au trimis din Basarabia în regiunile îndepărtate ale URSS 56.365 persoane, numărul planificat fiind de 77 mii. /…/
Din aprilie 1944, când raioanele de nord ale Basarabiei au fost reocupate de
URSS, concomitent cu mobilizarile în Armata sovietică au fost reluate și
recrutarile la munci în industriile lemnului, cărbunelui, minieră, cimentului,
petrolieră etc. În anii 1948-1960 numai
muncitorii (fără membrii familiei) recrutați pentru munci la „marile șantiere
comuniste” au depășit cifra de 196 mii de persoane.”(p.15)

„În luna decembrie 1944 procuratura județului Soroca a
condamnat la diferite termene de închisoare pentru eschivarea de la munca în
construcțiile militare 9 persoane. [n.n. doar în dec.1944 și doar în jud. Soroca!]  /…/ Cunoașterea numărului de muncitori
angajați nu permite a stabili cu exactitate numărul persoanelor ce au parasit
RSSM, dat fiind faptul ca mărimea familiilor muncitorilor recrutați era foarte
diferită. /…/ La sfârșitul anilor ’80
peste 500 mii de moldoveni erau „înstrăinați”, raspândiți pe întregul teritoriu
al URSS.” (p.16)

„Pe marile șantiere comuniste condițiile de trai ale persoanelor recrutate la munciaproape că nu se deosebeau de cele ale
deportaților.” (p.18)

„Într-un document din anul 1958, vorbindu-se despre
primirea muncitorilor moldoveni în Kazahstan, se constata: „65 de persoane au fost primite
și amplasate direct în câmp, în corturi la o depărtare de 10 km de la cea mai
apropiată localitate…, 33 persoane au fost cazate într-un cămin, starea
sanitară a căruia este foarte nesatisfăcătoare… Ceilalți muncitori, inclusiv cei cu familii, au fost amplasați
în corturi neamenajate”.” (p.18)

 

*

 

Citate
din volumul „Calvarul. Documentarul
deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1950”, elaborat
de Valeriu
Pasat – doctor în istorie, membru
al Academiei de Științe a Moldovei,  Editura Rosspen, Chișinău, 2006

«În toamna anului 1940, imediat după
încorporarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în URSS, începe strămutarea … muncitorilor basarabeni, mai ales a
țăranilor … în regiunile de est și de nord ale Uniunii. Majoritatea
persoanelor strămutate erau trimise în
Ural…» (p.103)

«…În iarna anului
1940 arestările și represiunile au luat amploare. /…/ Un număr considerabil
de familii exilate din Moldova au fost trimise
în Ținutul Altai.» (p.107) 

«[În 13 iunie 1941] din RSS Moldovenească /…/ au fost ridicate 18.392 de
persoane, dintre ele arestate 4.517 și deportate 13.875 de persoane.»(p.118)  «Mai mulți bărbați au fost separați de familii și
urcați în alte trenuri, mamele erau
despărțite de copii, soțiile de soți.» (p.123)

«Apelăm la
mărturiile unui martor ocular … : „De
prin toate vagoanele răzbăteau plânsete și tânguiri: femeile boceau ca la mort. Nu era de mirare: își luau rămas-bun de
la pământul natal, de la Basarabia… Acești nenorociți, care nu înțelegeau
pentru ce păcat îi lovise o pedeapsă atât de strașnică, erau smulși din mediul
lor obișnuit, pierzând tot ce-au adunat cu atâta greu ani și ani la rând…”» (pp. 123-124)

«[Vagoanele cu care erau duși deportații] erau destinate transportului
de vite. /…/ În peretele vagonului
era făcută o gaură prin care trecea o țeavă din lemn, utilizarea ei devenind
pentru oameni „o tortură mai
chinuitoare decât foamea și setea”, întrucât era rușinos să te folosești de un astfel de „closet” în fața
celor prezenți. /…/ …În vagonul de serviciu al trenului era o carceră specială – un dulap de fier cu o conductă de
aerisire, unde cei ce se făceau vinovați erau închiși, cu cătușe pe mâini. /…/ Pentru escortarea trenurilor au fost repartizați …
7.000 de colaboratori ai organelor de interne și Securității de Stat.» (p.116) 

«Celor sosiți
… li se lămurea că sunt surghiuniți pe
viață, că sunt puși sub supraveghere publică și că nu li se permite
deplasarea prin regiunea de așezare… /…/ Plecarea fără permisiune din
localitatea de instalare era calificată ca o evadare din surghiun.» (pp.131-132) 

«Un comunicat
din Ținutul Krasnoiarsk menționa: /…/„/…/ Din lipsă de spațiu locativ /…/ n-au fost create condiții locative
normale pentru deportații cu domiciliu forțat.” În raport se menționau
cazuri de cazare a deportaților în barăci comune, în care … nu erau sobe, pereții erau roși de
umezeală, geamurile – sparte sau fără sticle… ; /…/ S-au înregistrat
cazuri de adăpostire a oamenilor în bordeie
de pământ (tradiționala zemlianka, o groapă în pământ acoperită cu
crengi – V.P.) /…/  În
pragul iernii (…gerurile ajung la -40°și mai mult) asemenea condiții, mai ales pentru deportații din regiunile
sudice, erau ucigătoare.» (p.133)  «…Surghiuniții erau folosiți la munci deosebit de grele.» (p.136) «De obicei normele nu erau
îndeplinite și, prin urmare, tainul de care depindea supraviețuirea era redus
substanțial.» (p.139)  «Condițiile neomenești de viață, foamea, munca fizică grea, bolile provocau moartea a mii de oameni. Câți oameni au
murit în aceste condiții îngrozitoare? Lucrul acesta nu-1 vom afla niciodată.
Date statistice nu există. /…/ …Au fost înregistrate
numeroase cazuri de umflare din cauza
foamei, de tifos, difterie, pojar, de îmbolnăvire a copiilor și adulților
de scarlatină, de dizenterie cu sfârșit
letal.» (p.142) 

«În lunile
iulie-august 1941 au fost înregistrate 41 de evadări în Regiunea Novosibirsk. /…/ Dintre cei
reținuți, 18 au fost trași la răspundere penală, 20 au fost reîntorși la locul
de surghiun.» (p.147)   

«În inima
oamenilor apărea frica pentru sine și pentru cei apropiați, frica de viitor,
împingându-i spre o obediență oarbă. „…Frica
de a spune vreun cuvânt de prisos, disperarea și frica de a fi denunțat, în
sfârșit, frica de a auzi rostindu-se în prezența ta cuvintele pe care va trebui
să te duci tu însuți să le denunți, ca să nu fii mai apoi denunțat că n-ai
denunțat tu”, mărturisea E. Chersnovschi. /…/. Violența, denunțurile și
frica deveniseră un fenomen general.» (p.149)   

*

«Foametea… n-a fost provocată numai de greutățile postbelice și de secetă, ci și de politica comunismului de război promovată
de Guvern, care a lăsat satul fără pâine. În primii ani de după război,
cotele de predare a cerealelor către stat erau foarte mari, fapt care a condus
la extinderea foametei și la creșterea
mortalității populației. /…/ …Celor mai mulți țărani li se lua aproape toată pâinea [n.n.: pâine – (în Mold.)
bucate, grâne, grâu, cereale].» (p.155) 

«În informația
strict secretă din 27 febr. 1947 situația … era apreciată în felul următor: „Starea de lucruri … ar trebui calificată
ca o calamitate națională — foamete în
masă… /…/ … Populația adaugă în hrană rumeguș de lemn, strujeni și
coceni de porumb, semințe de ciurlan, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri … duc la creșterea mortalității…
Populația folosește în mâncare carne de
câini, de pisici, hoituri de animale… e răspândit canibalismul… (în continuare sunt citate 18 cazuri – V.P.)”» (p.156)   

 «În martie
1947 … la Ministerul Securității de Stat al RSSM au parvenit 673 de
comunicări despre situația extrem de gravă… /…/. Iată câteva mărturii: „În
prezent ne hrănim cu ciori și vrăbii,
însă nu ne putem potoli foamea… ” (raionul Chișcăreni)./ „…O foamete
nemaivăzută. Foarte mulți sunt bolnavi de distrofie, se umflă, se înnegresc și
mor. /…/ (raionul Glodeni). /…/ „…Oamenii
mor de-a valma, casele rămân pustii, oamenii
cad din mers pe drum… ” (or. Cahul). „La noi foarte mulți oameni mor
de foame, nici n-are cine să le sape groapă. Cei care mai sunt în viață, de
abia-și mai târăsc picioarele….” (raionul Glodeni)./ „…Oamenii mănâncă pisici, câini și orice se nimerește… ” (or.
Soroca).» (p.157)   

«La 12 iunie
1947 ministrul Securității de Stat al RSSM, I. L. Mordoveț, informa că ministerul primește un număr
tot mai mare de comunicări „despre
mortalitatea în rândurile populației, chipurile (sublinierea
n. – V.P.), din cauza greutăților
alimentare”. Numai în luna mai au sosit 1.028 de asemenea comunicări,
înfațișând tabloul înspăimântător al suferințelor, disperării și neputinței.
Cităm câteva extrase: „…Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene
prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă… ”
(raionul Kotovsk). „…La noi foarte multi au murit de foame și continuă și acum să mai moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte
scârboșenii. /…/ ” (raionul Dubăsari)./ „…Oamenii merg legănându-se, cabeți, de foame. În multe sate au
rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame” (raionul
Sângerei)./  „Poporul îndură o foamete
chinuitoare, statul nu-și prea bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front mor
acuma de foame… /…/, cadavrele
stau împrăștiate pe drum… ” (raionul Tiraspol)./  „…În satul nostru n-au rămas decât 30% din
locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au
pierdut viața atâția oameni” (raionul Bălți)./  „…Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sunt
înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă
de pâine și oamenii mor ca muștele…
” (raionul Orhei). /…/  „…De mare
ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici,
câini, șoareci, cai și unii pe alții. /…/ ” (raionul Vulcănești). În mai multe raioane – Bender,Cahul, Chișinău, Kotovsk,Congaz, Căinări, Vulcănești,
Ceadîr-Lunga, Orhei – în iarna-primăvara 1946-47 au fost înregistrate cazuri de canibalism.» (pp.157, 158)    

«…În luna
martie [1947],
mortalitatea a atins apogeul, menținându-se la nivel înalt până în iunie 1947.
Populația a suferit din cauza foametei și în toamna anului 1947.» (p.160)   

«Vom cita, mai
jos, un extras din memoriul din 19 dec. 1946 … transmis lui Stalin personal. „Situația alimentară a populației Rep.
Moldovenești este extrem de grea /…/. Dacă în viitorul cel mai apropiat
populației nu i se va acorda un ajutor alimentar corespunzător /…/ situația
va deveni catastrofală. /…/ A crescut brusc mortalitatea populației; oamenii
mor în sate, pe drumuri, în orașe… /…/ Din 209 persoane care au încercat să
fugă peste hotare din cauza greutăților alimentare, 130 au fost prinse…
Chestionarea a demonstrat că toți au
vrut să fugă în România din cauza foametei…» (p.161)   

*

«Una din
metodele frecvent practicate de strămutare
artificială a populației în alte regiuni era recrutarea organizată a forței de muncă pentru cerințele
diferitelor ramuri ale economiei naționale. Prin acest fel de acțiuni,
autoritățile urmăreau, de asemenea, scopul de a modifica omogenitatea etnică a populației și de a o conduce mai
ușor, profitând de lipsa solidarității naționale. /…/. La 14 ian. 1947,
Secretariatul CC al PC(b) al Uniunii Sovietice a sprijinit cererea /…/
privind recrutarea organizată a 50.000
de persoane din rândurile populației de la sate pentru a fi trimise la
întreprinderile și șantierele de construcție din sudul Uniunii.» (p.162)   

«Împuternicitul
ministerelor Securității de Stat și Afacerilor Interne al URSS, Golubev, menționa la una din
ședințe [în
nov. 1946]: „Dacă ținem seama de vecinătatea nemijlocită cu România, unde, după cum
se știe, o bună parte a emigrației
moldovenești visează alipirea Moldovei la România cu ajutorul Angliei și
Americii, va fi limpede ce posibilități, din punctul de vedere al
intensificării activității ostile a elementelor naționaliste, oferă Moldova și
ce bază optimă există aici pentru orice feluri de activități dușmănoase și de
informații.”» (p.180)   

*

«…În scopul accelerării
colectivizării și „potolirii” republicii era nevoie de o „zguduire” socială
puternică. Aceasta a și devenit deportarea
în masă a oamenilor în vara anului 1949 /…/.» (p.220)    

«Următorul pas
în politica de constrângere a fost deportarea celei mai active părți a
populației din punct de vedere social /…/, anume a acelor oameni care ar fi putut să opună o
rezistență mai hotărâtă regimului. Prin aceasta se realiza și un alt scop – înspăimântarea și supunerea întregii
populații și înfăptuirea deplină a colectivizării agriculturii.» (pp.
221-222)    

«…Operația a
început la ora 2 în noaptea de 5 spre 6 iulie [1949] /…/ „Contingentul
special” a fost îmbarcat în 1.573 de vagoane, alcătuind 30 de garnituri de
tren. La 7 iulie au fost expediate 7 trenuri, la 8 iulie — 21 de trenuri, la 9 iulie — 2 trenuri. /…/ Au fost expulzate 11.293 de familii,
34.270 de persoane, dintre care 9.374 de bărbați, 13.651 de femei, 11.245 de
copii.» (p.269)    

«Evadările,
inclusiv cele în grup, purtau un caracter de masă, numărul morților și al răniților fusese cu mult mai mare decât cel
indicat în rapoarte… » (p.276)  Numai
în zilele de 6-9 iulie au fost reținute și predate organelor Securități de Stat
peste 1.000 de persoane, care au fost deportate suplimentar. Potrivit
informațiilor organelor de securitate, 24% din „elementele ostile” aflate pe
listele de deportare au reușit să scape, ascunzându-se în păduri…» (p.278)       

«La 26 nov.
1948 a fost emis Decretul … „Cu privire
la răspunderea penală pentru evadarea din locurile de instalare forțată a
persoanelor deportate în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice …”. Decretul reconfirma că deportarea este o
acțiune fără drept de întoarcere, că evadarea sau ieșirea din zonă se
pedepsește cu 20 de ani de muncă silnică, iar complicitatea sau tăinuirea
evadării – cu muncă silnică pe termen de 5 ani.» (p.283)       

«Extrem de
grele erau condițiile locative și de trai în regiunile Kemerovo,Cita și Celeabinsk. Majoritatea
deportaților locuiau în barăci, bordeiecu paturi în două nivele, în poieți
pentru păsări și depozite pentru legume.» (p.289)      

«Controlul
efectuat în august 1949 la întreprinderea din Zavodoukovsk a arătat că
deportații din Moldova locuiau într-o înghesuială insuportabilă … /…/ „În sectorul forestier … în două barăci comune fără mese,
lavițe, taburete, au fost repartizate 46
de familii (108 persoane). Oamenii duc o lipsă acută de apă, /…/
deportații sunt nevoiți să se aprovizioneze cu apă din băltoace murdare. /…/ Deportații dorm sub cerul liber.” (p.290)  „În sectorul
Fabricii de traverse 6 familii (24 de persoane) au fost instalate într-un fost
garaj, care n-are nici tavan, nici
sobe, pereții sunt crăpați, în timpul
ploii apa curge peste oameni.”
/…/ Aceeași situație era la întreprinderea de exploatări forestiere din
Karban. 8 familii, cazate într-o baracă, locuiau într-o singură odaie, fără
încălzire, mobilier, oamenii erau nevoiți să doarmă și să ia masa la podea.» (p.291)       

«În iulie 1950
L. I. Brejnev va fi /…/ ales în postul de prim-secretar și membru al Biroului
CC al PC(b) al Moldovei.» (p.219)       

«În iulie 1952[în] raionul Mikoian … fuseseră înregistrate cazuri de
distrofie, scorbut, febră tifoidă. /…/ Cazuri similare au fost descoperite în
raioanele Abatsk, Ișim, Tiumen, Isetsk.» (p.292)        

«Autoritățile
foloseau contingentul special în calitate de forță de muncă ieftină în ramurile economiei care cereau o muncă fizică deosebit de grea: la
tăiatul pădurii, defrișarea taigalei, la extragerea zăcămintelor de minereu, în
mine, pe șantierele de construcție, în agricultură.» (p.293)       

«Au apărut foi
volante care instigau populația la răzbunare, prin diferite instanțe au început
a curge șuvoi scrisorile anonime. /…/: „…Oriunde te uiți, nu vezi decât durere și iar durere, deoarece în
noaptea aceasta au fost deportate 60 de familii și acum așteptăm să vină să ne ia și pe noi. Ferice de Domnica, a murit și
nimeni n-are să-i strice somnul…”, „…în toată Basarabia oamenii au fost ridicați, ca în
1941. /…/ Casele au rămas pustii. Ei ne spun că oamenii aceștia au fost culaci [țărani înstăriți], dar ce fel de
culaci erau, dacă n-au avut pe lângă casă nici pisică.”,  „…Astăzi de la noi au ridicat 10 familii de culaci
cu tot cu copii. Se spune că vor urma și alții. Să dea Domnul să nu ne ridice
și pe noi. Trăim zile cumplite. Azi-dimineață în sat a fost o jale mare, de
care nu s-a mai văzut de când e satul. S-a strâns toată lumea și plângea de ți
se încrâncena carnea pe tine.”, „…De s-ar găsi măcar cineva să ne ia apărarea –
America sau Anglia. Sovieticii își bat joc de noi, chinuiesc poporul.”/…/ „…Toate fărădelegile bolșevicilor vor rămâne în istorie, și istoria nu-i va
ierta. Nu înțeleg numai de ce America a tăcut până acum…”» (pp. 309-313)       

«Sporise
numărul persoanelor înverșunate, gata să opună rezistență. În discuții, foi
volante și scrisori anonime amenințările purtau un caracter tot mai deschis:
/…/ „…Sunt deportați numai
moldoveni. Îi vor expulza din Chișinău pe toți moldovenii, aici vor rămâne
numai ruși”, ”… Vedeți cum se răfuiesc rușii cu moldovenii? Își bat joc
de noi, ne deportează din țara noastră. Românii
n-au făcut așa ceva.” /…/ „În curând va începe războiul, America va ataca
Uniunea Sovietică și ne va apăra și pe noi de jefuitorii bolșevici…” /…/
”…Îi vor scoate din țară pe toți moldovenii,
iar în locul nostru îi vor aduce pe alții”, ”…Oare de ce tac Anglia și
America, ei nu văd cât de mult suferă sărmanul nostru popor, nu văd cum rușii își bat joc de moldoveni?”» (pp. 314-315)        

*

«Populația
Moldovei era religioasă aproape în întregime și atât organele de pe teren, cât
și conducerea republicii trebuiau să țină cont de acest lucru.» (p.352)       

«În luna iunie
1947 a fost arestat și tras la răspundere penală pentru agitație antisovietică
preotul L. F. Cucereavîi, repatriat din România. Ancheta a constatat că în
aprilie 1947 … a trimis scrisori exarhului mănăstirilor Gherontiu Ghenoi și
arhimandritului Nicodim Sachelarie din România, în care descria situația
bisericii în URSS. /…/ În scrisoarea expediată lui Ghenoi autorul comunica
următoarele: „/…/ Puterea a stabilit impozite enorme pentru țărani, poporul a rămas
sărac. Mor așa de mulți oameni, încât nu dovedesc să-i îngroape, iar cei rămași
în viață mănâncă ce se nimerește: pisici, câini morți, chiar oameni și proprii
lor copii. /…/ Mai multe biserici au fost închise. La Chișinău funcționează
numai 6, celelalte au fost transformate în tot felul de depozite, unele
biserici sunt folosite pentru filme și dansuri. Noi, preoții, suntem priviți ca
niște fiare, ne scuipă, ne ceartă și chiar ne bat…”» (p.357)       

«…În dările
de seamă de la sfârșitul anilor ’50 se relatează /…/: „Gradul de religiozitate al populației din RSS Moldovenească, potrivit
datelor, e superior celui din alte republici unionale” /…/ „În republică funcționează un număr
impunător de biserici și mănăstiri, rămâne
mare numărul de cereri de a deschide noi biserici... /…/ …În anul
acesta în „postul mare” și la „paște” bisericile au fost frecventate de mult
mai mulți credincioși decât în anul trecut. În aceste zile bisericile de la
sate și cele din orașe au fost arhipline, …printre credincioși se vedeau
mulți elevi, studenți /…/. Frecventarea bisericilor de către intelectualii
locali, învățători, doctori și agronomi e un fenomen obișnuit. În câteva cazuri au fost văzuți chiar și
comsomoliști care umblau la biserică…”»(p.359)     

«În
comunicatul din 1950 se spunea: „Gradul
de religiozitate al populației republicii continuă să rămână la un nivel destul
de înalt (frecventarea bisericilor de către credincioșii de toate vârstele, mai
ales la sărbătorile religioase, respectarea în masă a ritualurilor religioase –
botezul, cununia, înmormântarea, posturile, împărtășania și altele, inclusiv
respectarea lor de către unii comuniști)”. /…/ «În comunicatul din 1956, se constata următoarea
situație: „…În prezent, aproape
pretutindeni frecventarea bisericilor de
către credincioși nu numai că nu scade, ci, dimpotrivă, în unele biserici a
început să crească… Exemple de frecventare în masă a bisericilor la
marile sărbători religioase și la așa-numitele hramuri, precum și neprezentarea
la muncă în aceste zile a colhoznicilor au fost înregistrate în multe sate ale
republicii”.» (pp.362-363)       

«Referitor la cauzele răspândirii religiozității …
pe primul loc erau situate consecințele ocupației române a Basarabiei. „Sărăcia, samavolnicia ocupanților români, înapoierea culturală și ignoranța
pe care ei le-au semănat în Basarabia, au condus la înrădăcinarea în conștiința
oamenilor muncii a unor superstiții religioase și prejudecăți care mai sunt
viabile și astăzi. Ocupanții
români au căutat să înrobească politicește și economicește
poporul moldovenesc, au folosit religia
ca pe o unealtă de exploatare și aservire spirituală a oamenilor muncii.Astfel se explică și faptul că astăzi o bună parte a populației Moldovei, în
mare parte de la țară, s-a lăsat pradă
superstițiilor religioase…”» (p.363)     

«…În iunie
1946 … clădirea Bisericii Mazarache din Chișinău a fost transmisă spre
folosire Editurii de Stat a Moldovei. Tot atunci Ministerului de Interne al
RSSM i-a fost transmisă clădirea fostei Biserici militare române din Chișinău,
pentru a fi transformată în arhivă județeană. Arhivei județene Chișinău i s-a
mai pus la dispoziție și clădirea bisericii aflată în subordinea sovietului
sătesc Râșcani. În același an, 1946, biserica armenească din Orhei a fost
transmisă Școlii Pedagogice din Orhei, pentru a o folosi ca club. În 1949 biserica din satul
Chițcani, raionul Bender … a
fost transmisă Comitetului executiv raional pentru local de club.» (p.366)   

«Concomitent
erau căutate și alte posibilități de utilizare a locașelor de cult, cu scopul
nedeclarat de a le închide. /…/ În primul trimestru al anului 1950 sub diferite
pretexte au fost închise 15 biserici, clădirile acestora fiind transformate în depozite pentru păstrarea producției poligrafice, în cluburi sătești etc. În 1951 în folosința
colhozului „Krasnîi partizan” a fost dată clădirea bisericii…» (p.367)     

«Atitudinea
autorităților față de rugămințile de a deschide bisericile rămânea invariabilă:
de a le respinge sub orice pretext. /…/ În jumătătea a doua a anului 1950, au
parvenit 45 de cereri ale credincioșilor cu rugămintea de a deschide biserici
/…/. Toate au fost respinse.» (p.367)

«La 5 iunie
1959 Consiliul de Miniștri al RSSM a ordonat desființarea în decursul anilor
1959-’60 a 9 mănăstiri de pe teritoriul Moldovei: 3 de călugări și 6 de maici,
cu transmiterea caselor, acareturilor și bisericilor disponibilizate unor instituții
socioculturale (cluburilor)…». (p.375)

«Arhivele
mănăstirilor cu documente și cărți vechi, biblioteci extrem de valoroase,
nimereau rareori în arhiva de stat. De regulă, ele erau distruse.» (p.377)

«În 1951 a
avut loc o deportare în bloc a sectanților iehoviști. /…/ În aparență, erau
loviți iehoviștii. În esență, însă, era
o lovitură dată credinței în genere, instituțiilor bisericii, mănăstirilor,
vieții interne a bisericii. Totodată, se
lovea în românism, în stările de spirit antisovietice… (pp. 386-387) Au fost ridicate și îmbarcate în
vagoane 723 de familii cu un număr total de 2.617 persoane…» (p.398)

*

«În luna
august 1961, potrivit datelor KGB al RSSM, din coloniile speciale au fost
eliberate 14.902 familii de moldoveni … , dintre acestea, 5.747 de familii
erau eliberate cu dreptul de a locui
oriunde, în afară de Moldova. Casele de locuit și alte construcții care
le-au aparținut înainte de deportare, potrivit legii, nu li se restituiau.» (p.422)

«În jumătatea a doua a anilor ’60, după înlăturarea de la
putere a lui N. S. Hrușciov, procesul de restabilire a dreptății călcate în
picioare în anii ’30 și la începutul anilor ’50 a fost întrerupt. Reabilitarea persoanelor reprimate nejustificat în anii ’30-’40 și la începutul anilor ’50 a continuat abia în anii
1988-1992.» (p.423)

*

 

Citate din volumul „Ferește-mă,
Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România

”, elaborat de istoricul american Larry L. Watts, doctor în științe istorice, Editura
Rao, București, 2011

„Pe 27 iunie 1940, Moscova a
înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei și Bucovinei de
nord cu toată populația acestora de 3,7 milioane. Între 300 000 și 400 000 de
refugiați au năvălit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic și
economic. Toate proprietățile au fost expropriate și a fost implementat un
program de deznaționalizare și
rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor
școlilor laice și confesionale românești, inclusiv transferarea Bisericii
Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei – din care făcuse parte începând
cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusă, anulând un element fundamental
al organizării comunitare și al conștiinței naționale. (p.127)

Școlile
în limba română au fost închise, iar instruirea în limba rusă a devenit
obligatorie,
în timp ce limba și identitatea moldovenească au fost construite pentru „a
nega identitatea lingvistică, culturală și etnică a moldovenilor și românilor”,
pentru „a ascunde faptul că peste 2,5
milioane de români trăiau sub dominația sovietică” și pentru a crea „cea
mai artificială naționalitate din URSS”. Tradiționalul șovinism rus
antiromânesc a primit „o fundamentare de
clasă”. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizică a populației românești
din zonă. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul
Ucrainei, Nikita Hrușciov, care a luat parte activă la „eliberarea” provinciei.” (p.128)

„Se estimează că [în 1940–1941] între 100 000 și 500 000 de etnici români rămași în
aceste teritorii au fost deportați de autoritățile sovietice în Asia Centrală
și în Siberia.(Alexandru Nicolae estimează că au fost deportați 300 000 între 1940–1941în „Der Angriff auf die Menschliche Substanz Rumäniens” … 1951, p. 419. Sursele rusești fixează numai numărul „celor evacuați” din Basarabia deautoritățile sovietice în 1941 la 300 000(fără specificarea etniei).” (p.130)

„Multe dintre aceste deportări au fost denumite realocări
de muncă și mutări voluntare. De exemplu, în august 1940, 53 365 de tineri și tinere, predominantromâni (moldoveni) din satele
basarabene, au fost trimiși la muncă
forțată în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o
realocare permanentă, Moscova plângându-se că ținta de 77 000 nu fusese
atinsă.” (p.130)

„Preocuparea
Moscovei pentru aceste operațiuni este sugerată de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova [!], la începutul lui 1941, a lui Stalin [!], Hrușciov [!], Molotov [!], Voroșilov, Kalinin
și Timoșenko (Timoșenko era de fapt singurul din Basarabia, etnic
ucrainean).”(pp.130-131)

 „Negarea identității
și a etnogenezei românești – percepută de sovietici ca o justificare legitimă
pentru separarea de România a teritoriilor și a populației – a fost un element
central în acest efort. Un secretar al Comitetului Central moldovenesc se
plângea, în 1945, că trebuiau să facă presiuni serioase cu argumentul că „locuitorii originari ai Moldovei până în
secolul al XV-lea au fost slavi”, teză susținută cu încăpățânare de
istoricii sovietici care afirmau că, atunci când au sosit strămoșii vorbitori
de latină ai moldovenilor, aceștia „au
găsit pe teritoriul Moldovei o populație slavă”, astfel încât „slavii
erau strămoșii direcți ai moldovenilor pe teritoriul RSS Moldova”. (pp.165-166)

„Securitatea
moldovenească a lichidat 17 grupări religioase și organizații între 1944–1946,
șeful acesteia subliniind „tendința
clericilor de a organiza activitatea inamică cu scopul menținerii influenței
românești asupra populației credincioase, prin intermediul Bisericii”.[Pasat (1994), pp. 584, 588]”(p.166)

„În toată perioada
1940–1960, Moscova a continuat să facă publicitate, oferindu-le emigranților voluntari moldoveni să se
stabilească oriunde în „zonele virgine”.(p.131)

„Deportările, atât cele declarate, cât
și cele deghizate ca realocări de
muncitori, și oportunitățile de
stabilire „în terenuri virgine” au
continuat în ritm rapid.” (p.166)

„Dat
fiind că definirea românilor ca „popor contrarevoluționar” intrinsec, a
cărui „dispariție” ar însemna „un pas înainte” pentru cauza revoluționară,
fusese inclusă în ideologia comunistă timp de un secol, Moscova nu a putut
înscrie acum epurarea etnică și chiar genocidul împotriva românilor la rubrica „luptă de clasă”. [Vezi
Friedrich Engels, „Lupta maghiarilor”,Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13
ianuarie 1849, în Marx și Engels(1977), p. 229]”(p.166)

„Între 1950–1952,
Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a
încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică și de sovietizare
(rusificare) a populației moldovenești. Pentru a atinge aceste scopuri, Brejnev a trecut la o serie de lichidări și
deportări care au redus populația de etnie română cu 250 000 [!], aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”. (pp.184-185)

„Faptul că Malenkov, Beria, Suslov
și alții din Comitetul Central de la Moscova au fost „aleși în unanimitate” în
Sovietul Suprem al Moldovei în 1951 este un indiciu al atenției pe care Moscova
continua să o acorde regiunii. În instrucțiunile lui Brejnev din august 1952,
de a duce o muncă intensă de fundamentare
a limbii moldovenești ca limbă diferită de română, a cărei dezvoltare era
dependentă de legăturile ei cu Rusia, erau evidente influențele
expansionismului din secolul al XIX-lea și ale șovinismului antiromânesc. „Relațiile
cu poporul rus”, afirma Brejnev, erau sursa de educație „pentru toate personalitățile eminente din
Moldova”, de la care „își trăseseră
înțelepciunea”.[Șișcanu
(1998), p. 129] (p.185)

„Mămăligarii nu
sunt o națiune, ci o curvă”, [spunea] Nikita
Hrușciov[în] septembrie 1960. („Mămăligari”
era un termen depreciativ folosit de ruși pentru a face referire la românii din Moldova și Ucraina, încă din
secolul al XIX-lea.) (p.189)

„Scriitorii,
lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoascăsimilarități cu cultura română au
fost acuzați de „propagandă naționalistă”,
iar unii dintre ei au plătit chiar cu
viața.” (p.208)

„…Academicienii sovietici din Moscova,
Kiev și Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către
Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război” legitimă, în schimbul
participării României la războiul împotriva URSS și nu un casus belli, inversând din
nou cauza și efectul. […] Tradiționalul șovinism antiromânesc a
realimentat politicile naționaliste sovietice și rusificarea Republicii
Sovietice Socialiste Moldova, unde limba„moldovenească” a fost redusă la
statutul de „limbă de bucătărie”. După cum raporta Ambasada României de la
Moscova: „Explicația dată pentru predarea
cursurilor în limba rusă este că limba
moldovenească este «săracă» și nu permite predarea științelor și a subiectelor
culturale”. (p.243)

„În anul 1965, prim-secretarul RSS
Moldova și protejatul lui Brejnev, Ivan Ivanovici Bodiul, a acuzat autoritățile
române de răspândirea unor „minciuni și
denaturări despre Moldova”, calificând chiar publicarea însemnărilor lui
Karl Marx cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă drept o „propagandă naționalistă”. [n.n.: În acest context, Ivan Ivanovici Bodiul a
evocat „aspirațiile străvechi ale poporului moldovean pentru
uniunea cu Rusia și pentru reunirea cu statul rus” ]. (p.
321)

 

*

Mulțumiri
speciale doamnelor Larisa Turea, Doina Dabija și Manuela Cernat, domnilor
Mircea Druc, Alecu Reniță, Valeriu Dulgheru și Pintilie Pîrvan, care m-au
ajutat în elaborarea prezentelor Anexe. (S.I.)