Prof. Dr. Tiberiu Tudor: ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO – VII. Boris Elțîn versus Mihail Gorbaciov (restructurarea sau distrugerea Uniunii Sovietice)

Noul
Tratat Unional pentru organizarea suprastatală a fostelor republici sovietice
într-o Uniune Federativă a Statelor Suverane, propusă de către Gorbaciov și
acceptată de nouă dintre cele 15 republici, era o soluție de compromis care, ca
orice compromis, nemulțumea toate părțile implicate.

 Conservatorii comuniști
doreau păstrarea neștirbită a Imperiului, liberalii doreau independență totală.
La 18 august 1991 conservatorii au declanșat, la Moscova, puciul; la
22 august liberalii i-au pus capăt. A urmat deființarea Uniunii Sovietice, în
decembrie 1991. Acest interval de patru luni de zile este foarte ilustrativ
pentru dihotomia viziunilor «deterministă» și «personalistă» în istoriografie [1], [2].
Fără îndoială, se acumulaseră toate antagonismele care trebuiau să ducă, în mod
obiectiv, la prăbușirea Imperiului Sovietic. Dar, tot fără îndoială,
deznodământul abrupt care a avut loc poartă pecetea personalității lui Boris
Elțîn și a dramaticei relații a acestuia cu Mihail Gorbaciov.

La scurtă vreme după ce a fost ales secretar general al PCUS, Gorbaciov a început
eliminarea gerontocrației care dominase conducerea URSS până în 1985. La propunerea lui Egor
Ligaciov  ̶  membru al Biroului Politic, însărcinat cu problemele
ideologice și organizatorice și susținător, la acea dată, al liniei
reformiste  ̶  în aprilie 1985 Boris
Elțîn (prim-secretar al regiunii Sverdlovsk) este chemat la Moscova.
Cunoscut pentru capacitățile sale organizatorice și fermitatea, intransigența
sa, este numit, deja în decembrie, prim-secretar al comitetului de partid al
Moscovei, iar în februarie 1986 membru supleant al Biroului Politic al CC al
PCUS. Imediat după investire schimbă, fără menajamente, mai precis într-o
manieră dură, toată conducerea aparatului de partid și administrativ al
Moscovei. În același procent în care Gorbaciov o făcuse la nivelul
Uniunii  ̶  peste 60%. Numai că, spre deosebire de Gorbaciov, care
ținea discursuri și dădea directive politice generale, Elțîn trebuia să asigure
un nivel de trai cât de cât suportabil celor opt milioane de moscoviți, într-o
țară ajunsă economic pe marginea prăpastiei. Moscova era și capitala corupției
de tip comunist, care decurgea din sistemul, din arhitectura de privilegii a
comunismului real – privilegiile proporționale cu funcția. Elțîn descrie cu lux
de amănunte ierarhia privilegiilor, în cartea sa autobiografică intitulată „Până
la Capăt”([3],176-186).
Pierzi funcția, pierzi privilegiile. Convins că acest sistem al privilegiilor
de partid este cauza tuturor relelor, Elțîn îl atacă. Este un atac prematur și
sinucigaș la nomenclatura de partid. Intră în conflict direct cu Ligaciov, care
începuse să se radicalizeze spre stânga. Apelează la Gorbaciov. Conștient de
faptul că „mafia aparatului de partid este încă suficient
de puternică pentru a putea devora orice secretar general”, acesta „manevrează
magnific în momentele cheie, luând distanță față de evenimente” ̶  notează Elțîn. De acum înainte
Gorbaciov îi va folosi pe cei doi adversari  ̶
 deveniți lideri ai facțiunilor conservatoare și liberală ale partidului
 ̶  în echilibrul dificil prin care își va urma calea democratizării.
Exasperat de conflictul cu Ligaciov, de lipsa de sprijin din partea lui
Gorbaciov, de lipsa oricărui progress în redresarea economiei, la plenara CC al
PCUS din octombrie 1987  Elțîn
cere să fie eliberat din poziția de membru
supleant al Biroului Politic. Fire impulsivă,
în justificarea deciziei sale îi reproșează lui Gorbaciov faptul că de doi ani
de zile preestroika bate pasul pe loc, a devenit un cuvânt lipsit de conținut,
partidul refuză să se restructureze și, mai mult, prin concentrarea puterii în
mâinile unui singur om, necriticabil, există riscul unui nou cult al
personalității. Ceea ce a urmat a fost un linșaj politic, primul. Unul după
altul, inamici sau apropiați ai lui Elțîn, urcă la tribună și îl înfierează.
Elțîn intră în spital. La câteva zile, Gorbaciov îi cere, telefonic, să se
prezinte la plenara comitetului de partid al Moscovei. „-Sunt în spital, la pat.”; ”- Nu-i nimic, medicii te
vor ajuta să poți veni.” Dopat cu medicamente, confuz și inert,
Elțîn este supus celui de-al doilea linșaj politic și eliberat din funcția de
prim-secretar al Moscovei. Peste câteva luni, la următoarea plenară a CC al
PCUS este radiat din lista membilor supleanți ai Biroului Politic. Rămâne,
însă, membru al Comitetului Central. După care, la scurtă vreme, Gorbaciov  îl
sună (tot la spital) și îi oferă un post cu rang de ministru avertizându-l că „nu
îl va mai lăsa să se amestece în politică”. „-
M-am întrebat, de ce nu a ales să se debaraseze
complet de mine. I-ar fi fost extrem de simplu. Ori, el mă păstrează la
Moscova, îmi dă un post relativ important, pe scurt păstrează un opozant
alături de el. Am sentimentul că, dacă Gorbaciov n-ar fi avut un Elțîn, ar fi
trebuit să-l inventeze.”

Trebuie subliniat că în 1987 Gorbaciov era, el însuși, prizonierul absolut al
Partidului Comunist pe care îl conducea. De-abia peste doi ani, în 1989,
creează Congresul Deputaților Poporului și începe transferul de putere de la
Partid spre Congres. În 1987 Gorbaciov avea un program cu bătaie lungă, Elțîn
propunea imposibilul. Gorbaciov vroia să demanteleze nomenclatura, Elțîn vroia
să o zdrobească atunci, pe loc. Intervenția intempestivă a lui Elțîn putea
compromite cursul glasnost-ului, iar aruncarea acestuia în groapa cu lei (sau
cu hiene) era un avertisment că ritmul evenimentelor este gândit și decis de
către Gorbaciov.

În iunie 1988, la Conferința PCUS,
Elțîn recidivează. Între timp, popularitatea lui crescuse. Ca prim-secretar al
Moscovei avusese nenumărate vizite în întreprinderi, contacte directe cu
muncitorii, controale inopinate în magazine și piețe, întrevederi cu studenții.
Acuzat de populism, interzis în presa și televiziunea din țară, Elțîn era
privit de populație ca un democrat și era cultivat cu interes de jurnaliștii și
reporterii occidentali de la Moscova.

Discursul care a urmat a fost un atac kamikaze la adresa anchilozării partidului (la acea dată Elțîn milita pentru o
democrație internă de partid și explicit împotriva bipartidismului). Criticile lui loveau, direct sau indirect‚ în
Gorbaciov. A urmat al
treilea linșaj politic al lui Elțîn. După toate regulile știute încă de pe
vremea lui Stalin: delegații urcau la tribună unul după altul, înfierându-l. E
adevărat că în timpul lui Stalin, după linșajul politic urma plutonul de
execuție. „Se poate ucide și prin cuvinte”- spune Elțîn. A fost dus la infirmerie, după care a
urmat o nouă spitalizare. Gorbaciov încasase
loviturile fără   să-și piardă cumpătul („în
încheiere a vorbit ferm, dar fără patimă”). Ieșirile lui Boris Elțîn deveniseră o
rutină și Gorbaciov începuse să se folosească de ele. Perdeaua de fum a
acordului său la execuțiile politice ale lui Elțîn de către conservatori îi
acoperea  lui Gorbaciov obținerea treptă a acordului partidului pentru
pașii strategiei sale prudente în democratizarea Uniunii. În memoriile sale, Gorbaciov
trece sub tăcere aceste linșaje politice, pe care Elțîn le va răzbuna din plin
în decembrie 1991, când îl va evacua pe Gorbaciov  ̶  rămas
președinte fără țară  ̶   din biroul pe care îl ocupase timp de
șase ani la Kremlin.

Pentru strategia lui Gorbaciov, Conferința PCUS din octombrie 1988 a însemnat un punct de cotitură.
Conferința a aprobat inițierea modificărilor constituționale în vederea
înființării Congresului Deputaților Poporului. Drumul realist spre
democratizare era deschis.

Această mișcare fundamentală a lui Gorbaciov a fost, pe de altă parte, șansa
revenirii lui Elțîn în politică. Dezavuat, proscris, ostracizat de către
Partid, Elțîn a devenit simbolul, vedeta și liderul «radical-democraților» (termenul
îi aparține lui Gorbaciov). La alegerile pentru Congresul Deputaților
Poporului din URSS din martie 1989,
89% din electoratul celei mai importante circumscripții a Uniunii, Moscova,
unde a candidat, votează pentru Elțîn. Nu fără dificultăți și blocaje, este
ales în Sovietul Suprem și, apoi, în Prezidiul Sovietului Suprem al URSS. În
această poziție avea acces nelimitat la cea mai importantă tribună politică.

Dar
 destinul politic al lui Boris Elțîn se va realiza nu în structurile de
stat ale URSS, ci în cele, la început subordonate, ale RSFSR (Republica
Sovietică Federativă Socialistă Rusă, viitoarea Federație Rusă). La nivelul
RSFSR procesul de democratizare și modificări instituționale a urmat  ̶
 în linii mari cu o retardare de un an  ̶  aceeași cale ca și la
nivelul central, al Uniunii. La 27 octombrie 1989 Constituția RSFSR este
amendată, este creat Congresul Deputaților Poporului din RSFSR; la 4 martie au
loc alegeri libere pentru Congres. La 16 mai se deschide prima sesiune a
Congresului, iar la 29 mai 1990 Boris
Elțîn este ales președinte al Sovietului Suprem al RSFSR. Împotriva
recomandării lui Gorbaciov, unii deputați din facțiunea Comuniștii Rusiei au
votat, în ultimul moment pentru Elțîn, ceea ce i-a adus patru voturi peste cele
necesare pentru a câștiga. Tot „cu complicitatea unor membri ai facțiunii
Comuniștii Rusiei”  ̶  comentează Gorbaciov  ̶  în 12 iunie 1990 a fost adoptată
Declarația de Suveranitate a RSFSR. În iulie 1990 Elțîn demisionează din
Partidul Comunist. Câștigă detașat alegerile prezidențiale din 12 iunie 1991
ale RSFSR și, la 10 iulie 1991  ̶  cu numai patruzeci de zile înainte de
puci  ̶  este investit în funcția de președinte
al RSFSR.

În
acest fel, se fundamentează la Moscova o nouă dualitate de putere, care va
deveni curând o ireconciliabilă adversitate și va duce la prăbușirea Imperiului Sovietic: puterea sovietică centrală (URSS, Gorbaciov, Kremlinul)
și puterea celei mai mari republici unionale (RSFSR, Elțîn, Casa Albă ̶ sediul guvernamental al
RSFSR). Lupta între cele două centre de putere  începuse deja în 1990 cu „războiul
legilor” ̶  preeminența legislației republicane, interne, a RSFSR față de
legislația unională, a URSS. „Această concepție ̶ afirmă Gorbaciov ̶ a fost împrumutată de anturajul cel
mai apropiat al lui Elțîn de la separatiștii naționaliști radicali din Estonia,
Lituania și Letonia. Dar,
dacă în cazul Republicilor Baltice ea a dus la ieșirea lor din Uniunea
Sovietică, implementarea ei în Federația Rusă ar fi însemnat distrugerea
statalității unionale. Și aceasta a făcut Elțîn, prin susținerea
intelectualilor de orientare «ultra-revoluționară» din Moscova și din alte
regiuni.” ([4], p. 481).

 Ideologic,
Elțîn și radical-democrații din jurul lui, grupați acum în partidul Rusia
Democratică, militau pentru pentru o reformă economică radicală (mult
vehiculata «terapie de șoc»), pentru dizolvarea Partidului Comunist și pentru
independența republicilor, în timp ce Gorbaciov ̶ flancat la dreapta de
«radicalii-democrați» și la stânga de «partocrații fundamentaliști»  ̶
 era pentru o reformă economică moderată («capitalismul dirijat»), pentru
transformarea Partidului Comunist într-unul Social-Democrat și pentru
remodelarea Uniunii, eventual cu câteva pierderi teritoriale care se dovedeau a
fi inevitabile fără vărsare de sânge. Centrismul lui Gorbaciov își atinsese
limitele, nu mai putea ține în echilibru cele două tabere. Ambele părți
considerau acest centrism slăbiciune politică, iar pe Gorbaciov omul „nedecis”,
al „jumătăților de măsură”. Confruntarea decisivă devenise inevitabilă. O vor
declanșa, la 18 august 1991, radicalii de stânga: preluarea controlului de către 
organismele de forță  ̶  KGB, Ministerul de Interne, Armată.

Din
funcția de președinte al RSFSR, Boris Elțîn va anihila, într-un sens de unul
singur, puciul de la Moscova (18-21 august 1991), va scoate în afara legii
Partidul Comunist al  RSFSR (noiembrie 1991) și va contribui hotărâtor la
dizolvarea Uniunii Sovietice (decembrie 1991). Prin acest ultim act îl elimină
din toate funcțiile pe cel care l-a propulsat spre putere, devenit cu timpul
adversarul său de moarte, Mihail Gorbaciov.

Lupta
dintre Elțîn și Gorbaciov a fost și  ̶  dacă nu în primul rând 
̶  o luptă personală pentru putere, o luptă acerbă, atroce, care și-a pus
pecetea asupra istoriei, cu reverberații până în zilele noastre.

Este
bine știut că poziția oficială a Statelor Unite a fost de sprijin total pentru
linia politică a lui Gorbaciov. Președintele G.H.W. Bush a mizat, până la puci,
exclusiv pe Gorbaciov. Documentele și cărțile de memorii publicate între timp
arată, însă, că, începând cu 1990, aripa dură a cercurilor de putere de la
Washington a încercat să determine o reorientare a președintelui spre Elțîn,
argumentând că vederile radicale ale acestuia servesc mai bine interesele
americane. Din memoriile lui Robert Gates (R.W. Gates, Din umbră),
Gorbaciov va afla că CIA și Departamentul  Apărării al SUA, în mod special
secretarul  de Stat pentru Apărare, Dick Cheney, erau „susținători
fervenți” ai lui Elțîn ([4], p. 521-523). Robert
Gates  urcase în ierarhia CIA timp de 26 ani, până la postul de director,
în care a fost numit de către G.H.W. Bush în mai 1991. Peste un deceniu, atât
Cheney cât și Gates vor deveni membri marcanți ai administrației George
Bush-junior (Cheney vicepreședinte, Gates secretarul Apărării), punând în
practică Doctrina Wolfowitz  ̶  pe care președintele Bush-senior nu o
autorizase  ̶  în Afganistan, Irak ș.a.m.d.

[1] G.W.Breslau, Gorbachev
and Yeltsin as Leaders, Cambridge University Press, print publ. 2002, online publ. 2010 (https://doi.org/10.1017/CBO9780511613531)

[2] Archie Brown, The Gorbachev
Factor, Oxford University Press (1997).

[3] Boris Elțîn, Jusqu’au
but, Calmann Lévy (1990).

[4]
Mihail Gorbaciov, Amintiri.
Viața mea înainte și după perestroika, Litera (2013).