Geniala operațiune prin care NATO s-a Travestit și Parfumat pentru a seduce Stânga

În
timpul Războiului Rece, Stânga europeană mobiliza milioane de oameni în lupta
pentru Pace. Astăzi, Stânga a războinică și propovăduiește un „militarism luminat”.

Un
editorial de Lily Linch în UnHerd pe care l-am tradus pentru cititorii
ActiveNews.

*

În
ianuarie 2018, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a susținut o
inedită conferință de presă alături de Angelina Jolie.

Revista
glossy InStyle a relatat că Jolie „a fost îmbrăcată într-o rochie mulată neagră
cu umerii goi, cu o pelerină scurtă asortată și pantofi balerin clasici (de
asemenea negri)”.

Tema
acestui eveniment era: violența sexuală în război.

Cu
câteva săptămâni înainte, Jolie și Stoltenberg semnau împreună un articol în
The Guardian cu titlul: „De ce NATO trebuie să apere drepturile femeilor”.

Momentul
fusese ales cu grijă: la apogeul mișcării #MeToo, cea mai puternică alianță
militară din lume devenea feministă.

În
articol se arăta:

„Oprirea
violenței motivate de gen reprezintă o problemă crucială pentru pace și
securitate, precum și pentru justiția socială. NATO poate fi un lider în
această direcție.”

Aceasta
era o față nouă și progresistă pentru NATO, pe care a folosit de atunci încoace
pentru a seduce majoritatea Stângii europene.

Înainte,
în țările nordice, atlantiștii fuseseră nevoiți să propovăduiască războiul și
militarismul unei opinii publice care era în cea mai mare parte a ei pacifistă.

Lucru
realizat în special prin prezentarea NATO nu ca pe o alianță militară rapace și
războinică, ci ca pe o alianță luminată și progresistă a păcii.

Timothy
Garton Ash scria în 2002 în The Guardian:

„NATO a devenit o mișcare europeană a
Păcii”, în care „John Lennon se întâlnește cu George Bush”.

Astăzi,
însă, când, după invazia masivă a Rusiei în Ucraina, Suedia și Finlanda au
renunțat la vechile lor tradiții de neutralitate și au ales aderarea, NATO este
prezentată ca o alianță militară la care pot participa și pacifiștii.

Toți
adepții NATO par să cânte în cor: „Give Peace a Chance”.

Din
mai multe puncte de vedere, Campania Angelinei Jolie a marcat o cotitură
dramatică în ceea ce Katharine A.M. Wright și Annika Bergman Rosamond numesc „Strategia
narativă a NATO”.

Întâi,
Alianța a adoptat și folosit pentru prima oară puterea celebrităților, asociindu-și
emblema cazonă cu glamour-ul și frumusețea vedetelor.

Puterea
de star a lui Jolie însemna că imaginile seducătoare de la eveniment ajung la
un public apolitic și cu puține cunoștințe despre NATO.

În
al doilea rând, acest parteneriat părea să inaugureze o eră în care drepturile
femeilor, combaterea violenței de gen și feminismul își asumă un rol mai
proeminent în retorica NATO.

De
atunci încoace, dar mai ales în ultimele 12 luni, femei lider telegenice, ca
premierul finlandez Sanna Marin, ministrul de Externe german Annalena Baerbock
și premierul estonian Kaja Kallas au devenit tot mai mult purtătoarele de
cuvânt ale „militarismului luminat” în Europa.

De
asemenea, Alianța și-a intensificat implicarea în cultura pop, în domeniul
noilor tehnologii și al „influencerilor” tineri.

Evident,
NATO a fost dintotdeauna foarte grijulie în privința PR-ului și implicarea sa
în cultură, artă și divertisment este veche.

Cine
poate uita albumul din 1999 Distant Early Warning al duo-ului de muzică
electronică Icebreaker, înregistrat cu sprijinul astăzi dispărutului „NATOarts”
și inspirat de activitatea stațiilor radar situate în nordul Alaskăi și Canadei
și menite să alerteze NATO despre o eventuală lovitură nucleară sovietică?

Sau
de lung metrajul HQ din 2007 produs de divizia de diplomație publică a NATO,
care descrie viața în interiorul alianței și o ipotetică reacție la o criză în
statul fictiv Seismania?

Însă
ceea ce face ca recenta cotitură a NATO să fie atât de eficientă este că a
reușit să se facă ecoul tradițiilor și identităților locale progresiste din
țările candidate.

Nici
un partid politic din Europa nu ilustrează mai bine trecerea de la un pacifism
militant la un atlantism războinic pătimaș decât Verzii din Germania.

Inițial,
cea mai mare parte a Verzilor au fost elemente radicale în timpul protestelor
studențești din 1968; mulți dintre ei au manifestat împotriva războaielor
americane.

Verzii
de la începuturi au militat pentru retragerea Germaniei de Vest din NATO.

Însă,
pe măsură ce membrii fondatori au ajuns la vârsta maturității, în partid au
început să apară fisuri care riscau să îl sfârtece într-o zi.

Două
tabere s-au coagulat: „Realos” – Verzii moderați, adepți ai pragmatismului
politic și „Fundis” – grupul radical, adept al acțiunilor fără compromis.

Ele
au fost animate de dorința ca partidul să rămână credincios valorilor sale fundamentale,
orice s-ar întâmpla.

Cum
era de așteptat, Fundis considerau că, pentru pacea europeană ar fi fost mai
bine dacă Germania de Vest se retrăgea din NATO și adopta o atitudine de
neutralitate militară.

Iar
Realos credeau că țara lor are cu adevărat nevoie de NATO. Ei susțineau chiar
că o eventuală retragere ar reprezenta o amenințare la adresa securității
statului, riscând să reînvie naționalismul militar.

În
viziunea Realos, NATO era o alianță post-națională și cosmopolită, vorbind
numeroase limbi și arborând o multitudine de drapele, care apără Europa de
pulsiunile cele mai distructive ale Germaniei.

Însă
apartenența la NATO la sfârșitul istoriei era un lucru. Iar Germania implicată
într-un nou război – cel mai mare tabu dintre cele de după Al Doilea Război Mondial
– era ceva cu totul diferit.

Kosovo
a schimbat totul.

În
1999 – a 50-a aniversare de la înființarea NATO – alianța a început ceea ce universitara
Merje Kuus a numit o „metamorfoză discursivă”.

De
la alianța preponderent defensivă, care era în timpul Războiului Rece, ea
devenea un pact militar activ, preocupat să răspândească și să apere valori
precum drepturile omului, democrația, pacea și libertatea dincolo de
frontierele țărilor sale membre.

Bombardamentele
de 78 de zile ale NATO asupra a ceea ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie, chipurile
pentru a opri crimele de război comise de forțele de securitate sârbe în
Kosovo, îi vor transforma definitiv pe Verzii germani.

La
o conferință națională haotică a partidului, în 1999, la Bielefeld, Realos și
Fundis s-au ciocnit dramatic în privința bombardamentelor.

Ministrul
german Verde Joshka Fischer, figura cea mai proeminentă a taberei Realos, a
sprijinit războiul NATO.

Din
acest motiv, participanții la conferință au aruncat în el cu vopsea roșie.

Fundis
au făcut apel la o încetare necondiționată a bombardamentelor, care ar fi pus
în același timp capăt coaliției de guvernământ dintre SPD și Verzi.

Propunerea
de pace a eșuat, zdrobind facțiunea anti-război din partid, iar membrii
acesteia vor părăsi în masă partidul.

A
câștigat în schimb detașat moțiunea moderată a Realos. După o scurtă pauză,
bombardamentele asupra Iugoslaviei au fost reluate.

Cu
sprijinul crucial al Verzilor, Luftwaffe a efectuat raiduri deasupra
Belgradului, la 58 de ani după ultimele lor bombardamente asupra capitalei
sârbe.

După
începutul războiului din Ucraina, ministrul de Externe german Annalena
Baerbock, membră a Verzilor, a continuat tradiția începută de Fischer, mustrând
țările cu vechi tradiții de neutralitate și implorându-le să intre în NATO.

Ea
a invocat învățătura lui Desmond Tutu:

„Dacă
ești neutru în situații de nedreptate, atunci ai ales să fii în tabăra
opresorului.”

Verzii
și-au pus și morții să vorbească în favoarea cauzei războiului. Inclusiv pe
Petra Kelly, un simbol antirăzboinic și veche militantă în favoarea
nealinierii, care murise în 1992.

Anul
trecut, co-fondatoarea Verzilor, Eva Quistorp, a publicat o scrisoare imaginară
către Petra Kelly, în Die TagesZeitung

Scrisoarea
împrumută de la Kelly atitudini morale și le răstoarnă pentru a justifica
adeziunea Verzilor la război.

Eva
Quistorp vrea să ne facă să credem că dacă Petra Kelly ar mai trăi astăzi, ar fi
o adeptă a NATO.

Adresându-i-se
răposatei Kelly, moartă de 30 de ani, Quistorp afirmă:

„Bag
mâna în foc că ai striga că pacifismul radical face posibil șantajul.”

Anul
acesta, ministerul de Externe german a lansat și o nouă „politică externă
feministă”, ultimul dintr-un grup de mai multe ministere care au făcut acest lucru.

Noua
orientare, adoptată și de Franța, Olanda, Luxemburg și Spania descrie
militarismul cosmopolit folosind un fals sclipici de radicalism feminist,
deschizând astfel domeniul războiului și al securității pentru militanții
drepturilor femeilor.

Conducătoarele
feministe cu capul pe umeri sunt descrise ca arma cea mai bună împotriva
bărbaților „duri și autoritariști”.

Suedia
a fost prima țară care a adoptat această politică, în 2014, fapt care i-a
permis să își exporte feminismul cu state vechi în afara granițelor și să își
asume o nouă atitudine morală în arena internațională.

Pe
plan intern, au existat articole pro-atlantiste în revistele pentru femei.

În
secțiunea „Mama” a ziarului suedez Expressen, destinată cititoarelor, uninterviu cu Angelina Jolie afirma că NATO apără femeile de violențele sexuale
în timpul războaielor.

Jolie
sublinia de asemenea că nu există mari diferențe între activiștii umanitari și
soldații NATO, deoarece cu toții „se străduiesc să atingă același scop: pacea”.

Profesoara universitară Merje Kuus a scris că extinderea NATO implică o strategie de „dublă
legitimare”.

În
studiul „Dragoste, Pace și NATO”, Alianța este prezentată mai întâi ca fiind ceva
obișnuit și banal, comun și cotidian. Apoi, este descrisă ca ireproșabilă,
vitală și reprezentând binele moral absolut.

Așa
se explică, spune Kuus, banalizarea și glorificarea simultane ale NATO: Alianța
devine ceva birocratic atât de benign încât este SUB orice dezbatere, dar ceva atât
de „existențial și esențial” încât este MAI PRESUS de orice dezbatere.

Această
strategie de legitimare a devenit evidentă în dezbaterea foarte îngrădită și
atent controlată privind integrarea euro-atlantică din țările nordice, unde nu
s-a organizat nici un referendum în privința aderării.

Se
pare că, după decenii întregi de rezistență populară, NATO este mai presus și
de democrație.

Însă,
așa cum scrie Kuus, asta nu înseamnă că NATO este impus societății dintr-o țară
sau alta. Obiectivul este mai degrabă de a-l „integra pe plan mai larg în
divertisment, educație și viața civică.”

Dovezile
sunt peste tot. În februarie, NATO a organizat primul său eveniment de jocuri
pe calculator.

Un
tânăr angajat al Alianței a făcut echipă cu popularul streamer Twitch ZeRoyalViking
pentru a juca Among Us și a discuta amical despre pericolele pe care
dezinformarea le pune pentru democrație.

Alături
de ei a fost și o influenseriță alpinistă și activistă climatică pe nume
Caroline Gleich.

În
timp ce avatarii lor astronauți navigau într-o navă spațială a desenului
animat, ei vorbeau în termeni elogioși despre NATO.

La
sfârșitul evenimentului, fluxul s-a transformat într-o acțiune de recrutare:
angajatul Alianței a vorbit despre avantajele muncii sale și i-a încurajat pe
telespectatori să consulte site-ul Web al NATO pentru oportunități de angajare
în domenii precum concepția grafică și montajul video.

Evenimentul
a făcut parte din campania „Protect the Future” a NATO. Anul acesta, campania a
inclus un concurs de povestiri desenate pentru tinerii artiști.

De
asemenea, Alianța a curtat zeci de influenceri cu mulți urmăritori pe TikTok,
YouTube și Instagram și i-a adus la sediul său din Bruxelles.

Alți
influenceri au fost invitați la summitul NATO de anul trecut de la Madrid, unde
li s-a cerut să creeze conținut pentru audiențele lor.

Stânga
europeană a fost complet captivată de tot acest spectacol. Mergând pe calea
Verzilor germani, marile partide de stânga au abandonat neutralitatea militară
și opoziția față de război și au devenit acum campioni ai NATO.

Este
o răsturnare de situație halucinantă.

În
timpul Războiului Rece, Stânga europeană a organizat manifestații de masă cu
milioane de oameni împotriva militarismului Statelor Unite și a amplasării de
către NATO de rachete Pershing II și de croazieră în Europa.

Astăzi,
nu a mai rămas decât o retorică radicală golită de conținut.

În vreme ce în Europa orice formă de opoziție la NATO a dispărut, iar
Alianța se întinde mult dincolo de zona euro-atlantică, hegemonia sa a devenit
aproape absolută.