man Model National Știri

Anghel Buturugă analizează Chestiunea Zilei: Unitatea Bisericii și unitatea imperiului

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Publicistul Anghel Buturugă publică pe pagina sa de Facebook două analize despre zarva creată de foștii intelectuali ai lui Petrov, pe care le preluăm și noi aici, cu acordul autorului:

„Odinioară Biserica era zguduită de heterodoxii mai „organice”. Erau, adică, minți luciferice care pe cont propriu se ridicau și cădeau, tăindu-se în ascuțișurile ascunse ale dumnezeieștilor învățături. În căderea lor antrenau multe „stele” de pe cerul Bisericii, după pilda antemergătorului lor, care căzuse ca un fulger din cer. Lupi groaznici care sfâșiau turma, încă de la început, cum avertiza cu inimă îndurerată Apostolul neamurilor. 

În timp au apărut și heterodoxiile „artificiale”. Cele politice, din rațiuni imperiale și de stat. Acestea sunt diferite, căci nu au o căpetenie care să se distingă prin învățături anume. Această ispită nu are înfățișarea lupilor îngrozitori, al căror nume rămâne în istoria Bisericii (origenism, arianism, donatism etc, poartă numele „întâi-stătătorilor lor, mulți cu o operă formidabilă), ci pe cea a târâtoarei viclene –  a șarpelui care vine cu insinuări. 

De pildă, pentru pacea și prosperitatea imperiului, să tăcem asupra diferenței dintre Biserică și ne-calcedonieni. Unde e erezia? Căci fiecare rămâne cu Crezul său. Dar păstrăm unitatea cu provinciile din est, creștinii rămân laolaltă în fața primejdiilor externe ce amenințau Bizanțul- care erau foarte reale și crunte, de altfel. Iată însă că Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut altă părere, spre tristețea istoricilor care constatau, secole mai târziu, și cu alte imperative în cuget, că unitatea imperială a avut de suferit din cauza controverselor hristologice legate de Sinodul de la Calcedon, iar unele provincii au căzut în mâinile perșilor și, apoi, ale arabilor. Nimeni nu mai știe cum îi chema pe perpetuatorii concepției compromisului cu monofiziții și nu a existat o denumire a acestui tip de heterodoxie aparte. Nu o menționăm în Duminica Ortodoxiei. Dar Biserica a reținut istoria și adevărul. Sfânt este Maxim Mărturisitorul, iar oponenții săi, laici și clerici, împărați și patriarhi, sunt în afara Bisericii. Pe atunci, Vestul a fost în același cuget cu Sfântul Maxim. Unitatea Bisericii nu trebuie subordonată unității imperiului. 

Când turcii erau aproape de sugrumarea definitivă a Imperiului Romaic, a reapărut aceeași insinuare. Să ne unim cu creștinii occidentali, catolici, mai exact, ca să biruim năvala barbariei islamic-otomane. S-a făcut și un Sinod, la Ferrara, pentru acest scop. Și nimeni nu mai știe numele patriarhilor și ierarhilor care susțineau această unire din considerente imperiale. Am reținut doar numele celui între sfinți arhiereu Marcu Eugenicul, și al patriarhului Ghenadie Scholarios. Ei au considerat că unitatea Bisericii nu trebuie subordonată unității politice a statelor creștine. Și a rămas ca ei. Biserica pe ei i-a considerat sfinți, pe ceilalți, căzuți din credință, ieșiți în întunericul heterodoxiilor. 

Sigur că, în ambele cazuri, realitățile erau mult mai complexe. O cercetare serioasă ar arăta că nu doar faliile religioase despărțeau imperiile și statele creștine. S-a văzut mai ales când Constantinopolul, disperat de situația în care se găsea, a făcut, într-un final, unirea cu catolicii. Dar unirea religioasă n-a avut nicio consecință politică însemnată. Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor. Ajutorul occidental n-a venit niciodată și cea mai solidă prezență apuseană în Est a rămas Cruciada a IV-a, în urma căreia Constantinopolul a fost jefuit de barbarii apuseni, realizările artistice furate atunci împodobind până astăzi mărețe cetăți ale civilizației europene. 

Într-un fel, parțial și neconvingător, oricum posterior, unirea de la Ferrara a căpătat o denumire – uniație. Dar aceasta a devenit prea localizată pentru a cuprinde acest tip anume de heterodoxie. Să o numim, atunci, pe numele rușilor din exil alungați de bolșevici, serghianism? Și aceasta este prea localizată, prea dependentă de circumstanțele în care s-a petrecut colaborarea rămășițelor Patriarhiei Moscovei cu statul sovietic. Poate că cezarism ar fi o denumire de lucru utilă: anume, prioritatea este rațiunea imperială, de stat, iar nu cea bisericească. A da Cezarului ce este al lui Dumnezeu, din considerente „pragmatice”. 

Istoria Bisericii arată acest adevăr: unitatea ei nu este subordonabilă unității politice. Unirea cu ceilalți creștini heterodocși nu a fost niciodată acceptată de către Biserică. Pentru aceasta, întotdeauna Biserica a canonizat pe cei care s-au împotrivit și i-a scos din rândurile ei pe cei care au promovat astfel de uniri amăgitoare. 

În prezent, ni se propune tot o unitate politică. Ni se spune că e timpul să strângem rândurile cu creștinii apuseni. Că o nouă barbarie se ridică la est. De vreme ce acest tip de unitate nu rezolvă cauza de fond despărțirii dintre creștini – aceea a îndepărtării de Crez, de Biserică – ea este una eminamente politică. Aici „creștin” desemnează nu un corpus de învățături, ci anumite categorii, state, entități. E o denumire pur convențională, motivată de calcule imperiale și statale. Și este o amăgire inclusiv pe plan secular, din mai multe puncte de vedere. 

În primul rând, pentru că faliile care despart Vestul de (R)estul lumii și Vestul în sine însuși sunt doar la suprafață de tip religios (și din ce în ce mai puțin contează acest aspect). Faliile operează în adâncime și noi suntem pe margine și la margine. Ca să dau doar un exemplu din istoria recentă: noi am rămas sub pulpana URSS-ului inclusiv – și poate mai ales – pentru că SUA nu a fost interesată de Estul Europei (și Marea Britanie avea un interes limitat aici). Se orienta către Pacific și către Asia îndepărtată. Între timp, interesul imperial s-a reorientat. Dar interesele imperiale sunt prin definiție limitate, schimbătoare. Chiar dacă Rusia e făcută bucăți, americanii pot pur simplu pleca de aici, din lipsă de interes. Rămânem noi cu gunoiul din Est, cu Noua Libie și Noul Irak ce se va întinde la răsărit, cu ce entități or mai naște la o astfel de margine de lume. 

În al doilea rând, pentru că unirea pe bază de creștinism cu Vestul este o aberație, o iluzie. Vestul nu știe cum să scape de identitatea și moștenirea sa creștină. Noi cu ce ne unim, atunci? Cu identitatea refulată și respinsă a Vestului? Cu ce parte din creștinii apuseni ne unim? Cu cei care au adoptat evangheliile wokegnostice? Cu Papa Francisc pe care, în forul lor interior, de fapt „corifeii” intelectualității (pseudo)ortodoxe îl disprețuiesc? Dacă primul argument ține de o durată lungă (măcar medie) a istoriei și poate fi ignorat, căci e greoi de abordat, acest al doilea argument, de fapt realitate, este un indiciu asupra falsificării din start a oricărei discuții despre apropierea de creștinii apuseni. Pentru că ține de o realitate imediată, vizibilă, strigătoare la cer. Și ca să fie clar – nu mă refer la unitate eclezială, ci la acest tip de unitate care ni se „vinde” de comis-voiajorii efemeridelor. Ce rezolvă din problemele reale, de fond, ale creștinismului apusean și răsăritean o părută unificare a sărbătorii pascale? 

Genul de demers pe care Baconschi și Papahagi îl pun înainte este similar cu cele menționate mai sus din istoria Bisericii. Este ca și cum, pe vremea Imperiului Roman, unii din elita creștinilor ar fi propus următorul compromis: tot ce trebuie să facem este să acceptăm diversitatea religioasă a imperiului. Hristos va fi recunoscut și se va face o statuie între celelalte statui ale celorlalte zeități. Tot ce trebuie să facă creștinii este să admită cultul oficial, de stat, imperial… Doar puțină tămâie Cezarului, atâta tot. Și astfel, imperiul va rămâne unit în fața amenințărilor barbare, în fața Atilelor estice. Civilizația va fi salvată. Ah, dar, oare, această „dilemă” n-a fost ea tranșată de la bun început?

*

Pascalia

Stabilirea datei pascaliei este o știință în sine. Nu poate intra oricine în această conversație, sau, mă rog, o poate face, dar cu delicatețea rinocerului care șterge de praf bibelourile. 

Argumentul emoțional este că ar trebui să prăznuim laolaltă cu ceilalți creștini Paștile. Fiind emoțional, nu prea poți spune mare lucru pe această temă, ci doar arăta neseriozitatea acesteia. O simplă dată nu unifică nimic, ci doar oferă prilejul unui „hype” de emoții concentrate. În rest, substanța sărbătorii, adică ceea ce contează, rămâne întru totul diferită – maniera de a celebra, cultul liturgic dinainte și de după, până și lucruri simple ca datinile specifice, acestea țin deja de culturi bine conturate. După ce ar trece valul emoțional, mai degrabă observi cu și mai mare luciditate cât de diferiți sunt creștinii între ei. Asta, desigur, dacă nu cumva se va căuta ca pe aceste baze emoționale să se niveleze și să se șteargă aceste diferențe. Tot din acest spectru emoțional rămâne și argumentul cu „popoarele cer”. Mai ales când vine de la antidemocrați notorii, care nu au încredere în mulțimi și care nu cred în dictonul „vox populi, vox dei”. 

Argumentul „științific” este că Apusul are un calendar (cel gregorian) mai exact dpdv astronomic, pentru că ține cont de echinocțiul de primăvară, pe când ortodocșii nu mai au ca reper echinocțiul din cauza decalării calendaristice, ei fiind, în ceea ce privește pascalia, încă „pe vechi” (calendarul iulian). Dar tot „științificii” repetă că sistemele calendaristice sunt convenționale – și așa este. Calendariul iudaic este mobil, relativ; la fel cel islamic. Nici cel gregorian nu este altfel, însă e diferit prin faptul că a recuperat un decalaj față de cel iulian. 

Un argument mai subtil este că prin calendarul gregorian se respectă mai bine ceea ce au hotărât Sfinții Părinți la Niceea, la Primul Sinod Ecumenic (anume, ca paștile să cadă mereu după echinocțiul de primăvară). Și iată, ni se spune, dacă ne vom muta la calendarul gregorian cu data pascaliei, atunci vom respecta mai bine decizia de la Niceea și vom celebra împreună cu catolicii/apusenii, așa cum se făcea înainte de Marea Schismă. Cam așa sună narațiunea.

Dar e o narațiune, hai să-i spunem așa, inexactă. Neinformată. 

În primul rând, nici înainte de 1054 nu sărbătorea mereu Răsăritul laolaltă cu Apusul. Un rol în unificarea datei pascaliei l-a avut un sfânt român, Dionisie Exiguul. El se baza pe tradiția alexandrină în calculul datei pascaliei. 

În al doilea rând și cel mai important, oare părinții de la Niceea realmente au avut drept criteriu exclusiv pe cel astronomic? Oare erau neinformați cu privire la decalajul calendarului iulian? Cel puțin în lectura unor autori importanți de mai târziu, ca Matei Vlastare, părinții de la Niceea erau perfect conștienți de decalajul iulian, dar nu acesta (respectarea criteriului astronomic) era esențial, ci ca data pascaliei să fie întotdeauna DUPĂ paștele evreiesc. Nu înainte, nici în timpul, ci după. Și dacă decalajul adăuga un interval de timp suplimentar între paștele evreiesc și cel creștin, cu atât mai bine. Iar Matei Vlastare face aceste comentarii în sec. XIV, deci înaintea introducerii calendarului gregorian în Apus (prin urmare nu poate fi bănuit de vreo polemică ascunsă cu latinii pe acest criteriu). Apropo, asta ar trebui să însemne că și după Marea Schismă creștinii sărbătoreau paștile în aceeași zi. 

De fapt schimbarea a fost cauzată de introducerea calendarului gregorian în Apus, nu de schismă. 

Revenind, însă, la subiect, ar trebui cercetat cu luare aminte ce au gândit Părinții de la Niceea. Pentru că, cel puțin potrivit lui Vlastare, scopul lor nu a fost să respecte cu orice preț echinocțiul, ci ca Paștile Domnului, Învierea, să fie întotdeauna DUPĂ, nu înainte, nici în timpul, paștelui evreiesc. 

Vreți, așadar, ca la Niceea? 

Eu susțin. Să respectăm Crezul de la Niceea și cugetul părinților ce s-au adunat și au decis și cu privire la pascalie.”

About Post Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *