Biserica man Model National

Cele șapte rostiri de pe Cruce. „Hristos nu așteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea Mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunși de dorul Celui care a murit pentru noi”

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

Sfântul Nicolae Velimirovici, despre înțelesul celor șapte spuse pe care Domnul le-a rostit pe Cruce:

Prima: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”. Prin aceste cuvinte, Domnul a aratat în primul rând mila Sa fata de ucigasi, a caror rautate nu L-a lasat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevar dovedit, dar niciodata bagat la cap – si anume: ca facatorii de rele nu stiu niciodata ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoara în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslavesc. Calcând legea lui Dumnezeu, ei nu vad piatra de moara ce se pogoara nevazut asupra lor ca sa îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu vad cum îsi preschimba propria fata în bot de animal. Îmbatati de rau, ei niciodata nu stiu ce fac.

A doua: „Adevarat zic tie: astazi vei fi cu Mine în Rai”. Aceasta spusa a fost îndreptata catre tâlharul care s-a pocait pe Cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru pacatosii care se pocaiesc fie si în ultima clipa. Milostivirea lui Dumnezeu e negrait de mare. Domnul îsi savârseste misiunea si pe Cruce. Pâna la ultima suflare, El mântuieste pe cei care arata fie si cea mai mica vointa de a se mântui.

A treia: „Femeie, iata fiul tau”. Asa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care statea sub Crucea iubitului ei Fiu rastignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iata mama ta. Cuvintele acestea arata grija de fiu, pe care oricine o datoreaza parintilor. Iata, Cel ce a dat porunca: „sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta” împlineste El însusi porunca Sa pâna în ultima clipa.

A patra: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”. Cuvintele acestea arata pe câta neputinta a firii omenesti, pe atâta clarviziune – fiindca omul este cel care patimeste. Aici, însa, sub suferinta omeneasca se ascunde o taina. Iata, fie si doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea sa cutremure mai târziu Biserica si care învata gresit ca Dumnezeirea a patimit pe Cruce. Însa Vesnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul si cu sufletul, în clipa rânduita sa patimeasca pentru om si sa moara pentru om; caci daca în Hristos a patimit Dumnezeirea, înseamna ca Dumnezeirea a murit în El – iar acest lucru e de neconceput. Adânciti-va cât mai mult în aceste mari si înfricosatoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”

A cincea: „Mi-e sete”. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi batea în fata, si una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireste ca Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ti-e sete de apa sau esti, cumva, însetat de dragoste? Esti însetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau si una si alta? Iata, legionarul roman Îti da buretele înmuiat în otet. O singura picatura de mila pe care ai simtit-o de la oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman micsoreaza pacatul lui Pilat – pacatul împaratiei romane – fata de Tine, fie si cu otet. De aceea, Tu vei strica împaratia Romei, însa în locul ei vei zidi o împaratie noua.

A sasea: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îsi da duhul în mâinile Tatalui Sau. Ca sa se stie ca de la Tatal a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însa, si ca sa auda si sa priceapa budistii, pitagoreii, ocultistii si toti acei filosofi care basmuiesc despre salasluirea sufletelor celor morti în alti oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele si minerale. Lepadati toate aceste fantezii si priviti încotro se îndreapta duhul Dreptului mort: „Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.

A saptea: „Savârsitu-s-a”. Aceasta nu înseamna: „S-a savârsit viata”. Nu; ci înseamna: „S-a savârsit misiunea rascumpararii si mântuirii neamului omenesc”. Savârsitu-s-a, si s-a pecetluit cu sânge si moarte pe pamânt, lucrarea cea dumnezeiasca a singurului Mesia adevarat al oamenilor. Savârsitu-s-a chinul, dar viata de-abia apare. Savârsitu-s-a tragedia, însa nu drama. Urmeaza ultimul, maretul act: biruinta asupra mortii, învierea, slava!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, 2008, vol. I, pp. 56-58)

Părintele Ioan Istrati: „Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…”

Hristos nu așteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunși de dorul Celui care a murit pentru noi. Dumnezeu nu vrea să-L includem în orarul nostru de interes o dată de săptămână, lună sau an, El nu vrea să rodim doar „când e vremea roadelor” ci mereu, ca pomii raiului din Apocalipsă sau din Păstorul lui Herma, care înfloreau și rodeau necontenit. Ființa umană nu este o altă specie, setată să rodească la vremea ei, ci ulciorul în care s-a vărsat toată, străpunsă de piroanele Crucii, iubirea lui Dumnezeu. Umanitatea nu este doar o animalitate evoluată, ci regnul pământesc cu vocație cerească. Privirea umană nu este doar cea mai pătrunzătoare din creație, ci Dumnezeu Însuși, a privit, printre lacrimi, cu ochii săi omenești. Omul nu este doar un receptacol al harului în doze mici și succesive, ci Potirul de Lumină în care se varsă Sângele lui Dumnezeu, dăruit prin Euharistie lumii. Hristos nu ne vrea ascultători de ritmul cosmic al vremilor, ci pătrunși de veșnicia Lui, dăruitori până la sfârșit și primitori de Dumnezeu. Iubirea Lui nu e doar spațială, ci umple universul de lumină necreată, jertfa Lui nu e numai temporală, ci eternă în efectivitatea ei mântuitoare, scoțând din iad pe cei trecuți dincolo, străluminând prezentul și dăruind sens și viață viitorului acestui univers.

Noi suntem smochinii de pe calea Crucii, așteptând o viață să vină aproape de noi Dumnezeu și să ceară rod, ridicându-și mâna Sa spre noi, flămând de iubirea noastră. Trebuie să ne pregătim întreaga viață pentru acest moment. Clipa întâlnirii noastre cu Hristos al Crucii și al Învierii este moartea noastră pământească. Atunci se cere roada strânsă în noi atâta cât am stat la lumina Soarelui dreptății și am băut din seva acestei lumi. Moartea nu vine la soroace bine stabilite, nu poate fi programată, amânată sau anualtă. Ea vine, mai presus decât toate de pe pământ, și ne cere rodirea noastră cea de taină, ascunsă printre crengile inimii. Avem nevoie urgentă să ne hrănim cu Dumnezeu prin Împărtășanie, pentru a-L putea hrăni cu smochinele noastre în clipa întoarcerii la El.

În acest temei de sens, vedem de ce atmosfera Deniilor din Săptămâna Mare este una de adâncă și pătrunzătoare suferință, împreună cu Hristos, care merge de bună voie pe Drumul Crucii, al Morții și al Învierii. În țesătura de lacrimi din jurul Mielului ce se pregătește pentru jertfă, simțim și noi, părticele din Trupul Lui, această durere mai presus de lume și de fire. Este durerea cumplită cauzată nu de înainte știința cuielor, a suliței și a bătăilor. Hristos plânge în taină nu pentru biciuirile la care va fi supus, nu pentru piroanele care i vor străpunge mâinile și picioarele. Nu greutatea Crucii Îl face să suspine adânc. Ceva mult mai greu, de infinite ori mai cumplit Îl apasă. Este cunoștința faptului că milioane de oameni Îl vor refuza pentru totdeauna, că își vor bate joc de Crucea Lui mântuitoare, că vor arunca la periferia ființei Sângele Lui dumnezeiesc, curs din prea multă iubire de oameni. Iadul sădit în minți și în inimă prin păcate este mai cumplit decât orice bici.

Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârșitul acestei lumi este indiferența noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubește de o veșnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani. Nu este nimic mai îngrozitor decât batjocura și refuzul celor pentru care ești pregătit să mori, fiind fără de păcat. Hristos a luat păcatele noastre pe Cruce și le-a purtat prin sânge la Tronul Treimii pentru a le cufunda în oceanul infinit al Dumnezeirii Sale. Însă oamenii pentru care a murit, mulți dintre ei, au refuzat să-L vadă înviat, au blestemat lumina care a pătruns întregul univers, au întors spatele Celui străpuns pentru păcatele lor.

E timpul pentru rodire de taină prin rugăciune și prin lacrimi. Orice clipă pierdută de noi nu se mai întoarce niciodată. Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră, și suntem la un pas să ne strângem crengile ca pe aripi și să-l privim trecând, indiferenți, nesimțitori la durerea Lui. Ne iubește atât de mult încât nicicând nu ne va silui libertatea, forțându-ne să intrăm în lumina Lui. Va trece plângând pe lângă noi și nu-L vom mai vedea niciodată.” (Pr. Ioan Valentin Istrati)

About Post Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *