ActiveNews a primit la redacție un punct de vedere argumentat științific cu privire la necesitatea înființării Mitropoliei Tomisului, în contextul în care Biserica Ortodoxă Bulgară beneficiază deja de o MItropolie cu pretenții asupra întregii Dobroge. Contextul mai larg, georeligios, depășește, iată, diferendele de ordin intern ale Patriarhiei, animate nefast de civilul cu pretenții de Mazarin din Deal, și implică deja considerente legate de suveranitatea națională. Autorii articolului științific fac parte dintr-un grup academic de reflecție al credincioșilor din actuala Arhiepiscopiei a Tomisului care ne-au mai transmis materiale publicistice și cu alte ocazii (Apel, Memoriu, Strigăt) dar care se smeresc și consideră că nu numele lor are importanță ci ideile din cuprinsul analizei lor, care atinge și chestiuni de securitate ale Bisericii Ortodoxe Române și spațiului de credință românesc.
MITROPOLIA
TOMISULUI,
O
GARANȚIE A UNITĂȚII NAȚIONALE ÎN DOBROGEA
1. Introducere la o chestiune plină de spini
Întrucât problema
reactivării mitropoliei Tomisului trenează de prea multă vreme,
asupra acesteia fiind chiar pronunțat, în anul 2021, un refuz din
partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1949/19
aprilie 2021), redeschiderea subiectului ar putea părea, la o primă
vedere, inutilă. Și, totuși, nu este.
Ca fapt divers,
documentul Patriarhiei Române (1949/19 aprilie 2021) remis
Arhiepiscopiei Tomisului, a ajuns la dispoziția presei,
evidențiind un mod de gândire materialist în esență, lipsit de
subtilitatea pe care publicul majoritar ortodox al României l-ar fi
așteptat din partea „managerilor” ecleziali de la București.
O mostră de
motivație obtuză a refuzului ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la
rang de mitropolie este reproșul nedisimulat al Patriarhiei, ce poartă de fapt amprenta civilului Vasile Bănescu, privind
„unele dintre inițiativele și acțiunile asumate și desfășurate
în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”.
Mai departe „documentul 1949” consideră acțiunile și
inițiativele Arhiepiscopiei Tomisului drept „însoțite de o
atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral și de comunicare
deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care
exprimă un duh de indisciplină și de răzvrătire”.
Dincolo de
exprimarea „lemnoasă”, care ar face să roșească de invidie
până și pe vechii nomenclaturiști, trebuie să înțelegem că
nimeni și nimic – nici rușii, nici mafia siciliană, nici măcar
extratereștrii – nu puteau să îl oblige pe IPS Teodosie să ia
atitudine împotriva ingerințelor neconstituționale,
antidemocratice și abuzive ale instituțiilor statului în viața
internă a unui cult religios (vezi cazul modalității de
împărtășire a credincioșilor ortodocși), în afara propriei
sale conștiințe de păstor al Bisericii.
O altă motivație,
de-a dreptul șocantă, pe care a oferit-o Patriarhia Română, prin
Cancelaria Sfântului Sinod, este cea a „datoriilor financiare față
de Patriarhia Română” imputate Arhiepiscopiei Tomisului. Se vehiculează chiar și o cifră.
Condiționând, chiar și în glumă (deși numai glumă nu a fost),
un demers ireproșabil din punct de vedere moral și legal, provenit
din partea comunității ortodoxe rezidente a celui mai vechi pământ
românesc, de plata unor datorii în bani (reale sau fictive), denotă
un caracter de tip mercantil, nepotrivit cu dimensiunea
pastoral-misionară (la care face referire în document) și – cel
mai grav – lipsit de viziune.
Abordând ad
personamdemersul legitim al românilor ortodocși (nu al arhiepiscopului!)
din vechiul Tomis de a li se recunoaște vechimea apostolică și
contribuția la păstrarea neîntreruptă a credinței creștine și
a valorilor naționale, prin repunerea în drept a scaunului lor
mitropolitan, doar ca „o ambiție personală a Chiriarhului său”.,
sau ca „dorință de întâietate și de onoruri”,
autorului documentului i-a scăpat din vedere tocmai sensul intim al
Ortodoxiei: inseparabilitatea
dintre Biserică și neam.
„De
fapt, Sfânta Biserică este atât pentru persoană cât și pentru
neam un laborator dumnezeiesc în care se înnoiește, se
împrospătează și se întărește neîncetat conștiința
cuprinderii vieții într-un plan providențial și se câștigă
certitudinea învierii. În planul divin, neamul se află în drum
spre Ierusalimul ceresc cu Hristos Domnul, iar cucerit de
certitudinea învierii își descoperă simțirea propriei sale
nemuriri”
Tocmai de aceea
Ortodoxia a preferat mereu uniformizării artificiale și nivelării
absurde înrădăcinarea Evangheliei în specificitatea unui popor, a
unei zone, a unei comunități identificate clar: „Biserica
a fost întotdeauna întrupată într-un popor concret, cu propria
limbă, cu propriile rădăcini, cu propriile tradiții…Nu putem să
ignorăm acest lucru. Biserica se hrănește cu experiențele locale.
De aceea tradiția noastră nu este o tradiție intelectuală, ci
tradiția experienței poporului. Nu putem fi împotriva acestui
caracter local, specific Bisericilor Ortodoxe”.
Ignorând, prin
motivații materialiste, poporul lui Dumnezeu în năzuințele sale
spirituale, nobile și corecte ori confundându-l, după moda
răfuielilor din lumea seculară, cu persoanele care ocupă temporar
funcții politice sau ecleziale, se pierde din vedere însuși
fundamentul misionar al Bisericii (Matei 28, 19-20) și se uzează cu
prea multă ușurință autoritatea morală a administrației sale.
Sfântul Chiril, Apostolul slavilor, atrăgea, în acest sens,
atenția trufașilor episcopi germani: „Spuneți-mi,
respingeți aceasta din cauză că Îl credeți pe Dumnezeu atât de
slab încât nu e capabil să o dăruiască, sau atât de invidios
încât să nu poată să și-o dorească?”.
2. De ce o garanție a unității naționale?
În documentul
programatic al Bisericii Ortodoxe Române se prevede: „Biserica
Ortodoxă Română este națională și majoritară potrivit vechimii
apostolice, tradiției, numărului de credincioși și contribuției
sale deosebite la viața și cultura poporului român. Biserica
Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”..
Prin urmare, Biserica își recunoaște misiunea eternă pe care o
are în raport cu poporul român, fiind direct răspunzătoare
înaintea lui Hristos pentru soarta neamului care i-a fost
încredințat spre păstorire
Din acest motiv,
Biserica este cel mai important factor de păstrare și de promovare
a independenței, suveranității, unității și a caracterului
național al națiunii române. Necesitățile ei pastoral-misionare
au fost exercitate în
deplină corelație cu măsurile de apărare a unității de stat și a teritoriului
național pe care autoritatea publică le-a întreprins în decursul
timpului. „Creștinismul,
mai ales cel ortodox, a propovăduit pacea și înțelegerea între
categoriile sociale din diferitele orânduiri pe care le-a întâlnit,
însă confruntat cu sclavia, personală sau națională, a luptat pe
cât a putut de mult pentru eliminarea acesteia, în primul rând
prin sădirea seminței adevărului și a libertății ce a rodit în
timp faptul istoric al dezrobirii”.
Sub toate
conducerile politice, până și în timpul regimului comunist,
atunci când asupra granițelor țării plana un pericol bine
conturat și iminent, cu acordul și chiar la insistențele
autorităților de stat, Biserica Ortodoxă Română a reactivat,
chiar în zonele vizate de revizionismul extern, centre eparhiale
care să întărească și să protejeze elementul național.
În mod concret, urmând interesul
național și bisericesc permanentde consolidare a elementului românesc din Dobrogea, în 1923 a fost
înființată Episcopia Constanței, cu jurisdicție asupra județelor
Constanța, Ialomița, Durostor și Caliacra.
În 1940, Episcopia
Constanței pierde jumătate din jurisdicție, odată cu trecerea
Cadrilaterului în administrarea statului bulgar. Luând act de acest
fapt, prin hotărârea Sfântului Sinod din 1949, județul Tulcea
este transferat sub autoritatea eclezială a eparhiei constănțene.
În 1950, bolșevicii
pro-moscoviți proaspăt instaurați la putere în România, având
drept plan unic reunirea tuturor slavilor sub flamura cu seceră și
ciocan, în speță prin crearea unui coridor între URSS și granița
turco-bulgară, au luat măsura abuzivă de a desființa Episcopia
Constanței, ca prim pas al îndeplinirii propriului plan. În Constanța se instalase totodată una dintre cele mai importante
garnizoane sovietice din tot arealul estic.
Repetatele cereri
transmise lui Leonid Brejnev de către statul bulgar, prin Todor
Jifkov, în 1963 și 1973, de admitere în URSS (cu promisiunea
definitivării „coridorului rusesc” și a închiderii Gurilor
Dunării, prin trecerea Dobrogei sub control bulgar), la care s-a
adăugat gestul inamical al patriarhului Maxim al Bulgariei, care a
refuzat să semneze actul festiv al autocefaliei românești din 1975
pe motiv de diferend asupra Dobrogei, au reprezentat semnale
puternice pentru autoritățile românești că pretențiile
bulgarilor asupra „Dobrogei Mari” nu au încetat niciodată. La
congresul plenar al Comitetului Central al Partidului comunist bulgar
din 4 decembrie 1963, Jifkov a declarat că este nevoie „de crearea
mai multor legături și de cea mai apropiată colaborare în vederea
pregătirii unificării Republicii Populare Bulgaria cu URSS”.
Teoria „protocolului
secret” de la San Stefano (1878) potrivit căreia România a primit
mandat de administrare a Dobrogei de Nord doar pe 100 de ani, a fost
utilizată din plin de către propaganda vecinilor noștri, Todor
Jifkov solicitând în 1978, nici mai mult nici mai puțin decât
punerea în aplicare a transferului județelor Tulcea și Constanța
către „proprietarul de drept”.
Trebuie să
recunoaștem că eforturile autorităților române de a păstra
unitatea de neam și de teritoriu a statului nostru au fost, la acel
moment istoric, considerabile și eficiente. Se spune că Nicolae
Ceaușescu ar fi avertizat pe omologul său sovietic de faptul că
România ia în calcul ieșirea unilaterală din pactul de la
Varșovia, dacă frontierele sale vor fi amenințate de către un
stat sau de către un grup de state din blocul socialist (Ungaria lui
János Kádár fiind la rândul ei interesată de intrarea în jocul
revizionist, în tandem cu Bulgaria).
Nu întâmplător,
în anul 1975, cunoscând bine pericolul prin care trecea țara,
Biserica Ortodoxă Română a primit acordul autorităților politice
de a reactiva, concomitent, episcopia de Alba Iulia și Arhiepiscopia
Tomisului (cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de
Jos, cu sediul principal în Galați și cu reședința episcopului
vicar la Constanța).
Tot din considerente
naționale, în 1990, vicariatul constănțean este ridicat la rangul
de Arhiepiscopia Tomisului, cu jurisdicție asupra județelor
Constanța și Tulcea.
Conjugarea
eforturilor Bisericii și ale statului de a consolida, în zonele cu
potențial risc de securitate națională, suveranitatea română, au
obținut, așadar, de fiecare dată, rezultatul dorit.
Din păcate,
inconsecvența ultimilor ani, survenită și dintr-o parte și din
alta, a condus la slăbirea autorității canonice și implicit a
misiunii naționale a Arhiepiscopiei Tomisului, prin detașarea, nu
numai anti-istorică ci chiar anti-geografică, a episcopiei Tulcii
(știut fiind până și de copiii de școală că Tulcea este parte
constituitivă a regiunii Dobrogei, împreună cu Constanța), în
anul 2008, în subordinea directă a mitropoliei Munteniei, cu sediul
la București, al cărei chiriarh este patriarhul României.
De această
inconsecvență, care a dus la subminarea atât a interesului
național cât și a celui bisericesc, în zona Dobrogei, au profitat
din păcate, din nou, după cum vom vedea, vecinii de la Sud, care au
dovedit ingeniozitate și spirit de anticipație mult mai avansate
decât pe malurile leneșe ale Dâmboviței.
3. O mitropolie, două mitropolii
Spre deosebire de
români, care „beneficiază” de proasta reputație a
nesfârșitelor lor dezbinări, Biserica Ortodoxă Bulgară, a cărei
tradiție de suprematism etnic este veche, manifestările ei
etnofiletiste fiind condamnate în cadrul Sinodului panortodox de la
Constantinopol din 1872, a găsit de cuviință ca în anul 2001 să reactiveze episcopia
Silistrei, iar pe 12 octombrie 2003 să o ridice la rang de
mitropolie, cu titlul de Mitropolia de Durostor.
Astfel, crearea
celei de-a doua mitropolii din sudul Dobrogei (pe lângă mitropolia
deja existentă de la Varna), reprezintă pretențiile exprimate
fățiș de către administrația eclezială bulgară, potrvit cărora
„din secolul 15 până în secolul al 19-lea, dioceza
Durostorului/mitropolia Silistrei se afla printre diocezele de frunte
ale Bisericii Universale”, și ierarhii ei, în secolele 17-18, „au
primit drepturi de exarhat.asupra întregului teritoriu al Dunării, asupra Valahiei și a
Moldovei”
Prin ridicarea
ambelor centre din Dobrogea de Sud la rang de mitropolii bulgare,
importanța eclesială, culturală și, în cele din urmă, politică
a acestei regiuni este semnificativ crescută, față de Dobrogea de
Nord, unde Arhiepiscopia Tomisului, centrul de iradiere a
stabilității și a suveranității românești, atât în timpul
regalității, cât și în perioada de după aceasta, a rămas în
urmă (atât jurisdicțional, cât și administrativ).
În duhul prevederii
și al bunei cugetări (Pildele
lui Solomon2: 3, 6), Biserica Ortodoxă Română a găsit de cuviință, până
nu demult, să anticipeze și să limiteze, împreună cu
autoritățile de stat, extinderea acestor pretenții (ecleziale, mai
întâi) ale vecinilor noștri asupra Dobrogei române.
Până acum, pe cont
propriu, Arhiepiscopia Tomisului a înființat zeci de centre
monahale, care vor deveni vetre de credință și de cultură
românească, în județul Constanța, a întemeiat primul institut
de rang academic destinat studierii și valorificării imensei și
incomensurabilei moșteniri a spațiului de cultură și de
civilizație dobrogeană, în folosul imediat al țării și al
Bisericii naționale, intitulat „Academia Tomitană” și a
demarat toate demersurile necesare pentru recunoașterea capitalei
Dobrogei, Tomisul, la rangul cel puțin echivalent cu omologele ei
mai tinere de la Silistra și Varna.
Până acum, în mod
cu totul suprinzător, Patriarhia Română, în loc să își asculte
poporul încredințat spre păstorire în acestă zonă de graniță
asupra căreia există și vor exista mereu pretenții revizioniste,
a preferat mai degrabă să acuze acele presupuse „ambiții de
natură personală” ale Înaltpreasfințitului Teodosie, creând,
în mod pasiv, loc de desfășurare propagandei bulgare. Prin gesturi
cât se poate de evidente, pe care Patriarhia Bulgară le consideră
și le numește, fără timiditatea delicată a sinodalilor de pe
Dealul Mitropoliei, „necesități pastoral-misionare”, s-a creat
un dezechilibru care necesită o intervenție fermă și serioasă atât din partea Bisericii Ortodoxe Române, care își extrage
preternțiile de apostolicitate de pe aceste meleaguri dar și din
partea autorităților române, prin măsuri specifice de consolidare
și de extindere a identității românești în spațiul pontic.
4. Un plan în două trepte
Surse care au dorit
să își păstreze anonimatul ne-au adus la cunoștință că, la
nivelul Bisericii Ortodoxe Bulgare, se intenționează, nu fără
acordul statului vecin, înființarea „mitropoliei apostolice a
Dobrogei” până la sfârșitul acestui an calendaristic, cel mai
probabil în luna septembrie. Dacă ar fi să dăm crezare acestor
informații, noua entitate bisericească ar urma să înglobeze în
jurisdicția sa, prin reorganizarea celor două mitropolii amintite
mai sus (mitropolia de Varna și Preslav și mitropolia de Dorostol
și Cherven), întregul spațiu format din vechiul Cadrilater.
În ipoteza în care
această informație se confirmă, atunci atât Biserica „națională
și apostolică”
română cât și statul „național
și unitar”
român se vor vedea puse în situația ineficientă și jenantă de a
lua act cu întârziere și de a transmite câteva proteste scrise,
limitându-se, în dulcele stil mioritic, la a ridica neputincioase
din umeri, deși au avut la dispoziție suficient timp, suficiente
informații și resurse pentru a gândi și acționa proactiv.
5. „Farfuridi: Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie. Brânzovenescu:Dar cel puțin s-o știm și noi!”
Aceleași
informații, venite pe surse, dau ca veridică ipoteza că anumite
grupuri (ecleziale și laice) din România ar susține, din motive pe
care le putem doar suspiciona ca fiind de natură pecuniară, acest
grav dezinteres față de situația de la Tomis.
Astfel, deși s-a
vehiculat la un moment dat înființarea, sub auspiciile Academiei
Române, a unui Institut de cultură și civilizație dobrogeană,
după modelul institutelor similare din toate provinciile istorice
ale țării, până acum demersul a fost blocat pe termen indefinit.
Același lucru,
parcă în tandem cu mult-visatul institut de dobrogenistică, s-a
produs și cu demersul de repunere în drept a Mitropoliei Tomisului,
cu jurisdicție peste județele în care a avut autoritate canonică
până nu foarte demult, ca simplă episcopie a Constanței: Tulcea,
Constanța și Ialomița.
Mai mult decât
atât, cercurile de influență sus-amintite blochează, după cum
aflat pe surse, orice inițiativă de consolidare și de extindere a
unității de neam și de credință a românilor din Dobrogea, dând
astfel spațiu de manevră pentru curentele revizioniste în creștere
din țara vecină.
Acuzat ba de
conservatorism, ba de insubordonare față de autoritatea superioară,
Înalpreasfințitul Teodosie s-a dovedit a fi, dincolo de toate
obiecțiile vrute și nevrute care au fost ridicate împotriva sa,
până acum, singurul avocat autentic al Dobrogei române. Ori, acest
lucru susținut necondiționat de către arhiepiscopul Tomisului, nu
se poate justifica nici prin orgolii de natură personală, nici prin
goana după întâietăți și onoruri, cum a fost „ștampilată”
chiar de către forul său superior, ci printr-un înalt simț de
prevedere și, în același timp, printr-un devotament sincer față
de suveranitatea și unitatea statului român în Dobrogea.
În loc de concluzie
În numele tuturor
românilor din Dobrogea în care simțământul patriotic și
responsabilitatea cetățenească nu s-au pierdut, solicităm tuturor
instituțiilor de nivel decizional ale țării, ca,
în interesul superior al securității naționale și al păstrării
identității și, implicit, a suveranității românești din aceste
ținuturi rodnice asupra cărora pretențiile revizioniste încă nu
s-au stins,
să acorde atenție sporită și reacționeze în consecință față
de cele afirmate mai sus, prin deblocarea, cu celeritate, a
demersurilor de recunoaștere a Mitropoliei Tomisului și de repunere
în drepturile ei istorice și de jurisdicție, și de înființare a
unui institut de cultură și civilizație dobrogeană aflat în
subordinea Academiei Române.
Nu în ultimul rând,
ne adresăm tuturor concetățenilor noștri din România, în
general și din Dobrogea, în particular, plătitori de taxe și
impozite, care se recomandă de confesiune creștin-ortodoxă, să
disemineze și să solicite dezbateri și intervenții legale, în
vederea conștientizării sporite, cu privire la temele care privesc
în mod direct buna guvernare, securitatea națională și afirmarea
drepturilor Bisericii și ale patriei noastre comune, nu de puține
ori batjocorite în plan externși ignorate în plan intern.
About Post Author
