Uniunea Sovietică s-a născut din
zvârcolirile bolșevice ale Zilei Internaționale a Drepturilor Femeii. Pentru a
fi livrată la export ca Sărbătoare Mondială, comuniștii i-au inventat o istorie
nouă, mai captivantă și curățată de crime.
Reiau aici un text scris în urmă
cu câțiva ani, la care am adăugat Post Scriptum de azi:
Suntem pe 8 martie 1857, la New York.
Orașul foșgăie de trecători, vânzători ambulanți, căruțe, biciclete,
automobile. Din depărtare se aude un vuiet nelămurit care tot crește. Se
apropie.
Este o coloană de câteva mii de
muncitoare textiliste. Nemulțumite de condițiile de muncă și viață, ele au
declanșat greva și acum își strigă revendicările în stradă.
Aliniate ordonat, rânduri-rânduri,
majoritatea încă tinere, mărșăluiesc cu pumnul drept strâns ridicat spre cer,
cu pletele fluturând în vântul călduț al primăverii.
Pe bulevardele largi, însorite, printre
buildingurile semețe ale tinerei metropole, cu vocile lor cristaline, dar ferme,
cer în cor salarii egale cu bărbații și reducerea programului de muncă.
Așa s-a născut Ziua Internațională a
Femeii, din curajul unor proletare bărbate de a spune NU îmbuibaților,
rapacilor patroni americani.
Ce tablou încântător! Atâta doar că este
fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste
L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont,
Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea.
Totuși, cum s-a născut 8 martie?
În realitate, la
Congresul celei de-a doua Internaționale Socialiste din august- septembrie
1910, de la Copenhaga, Clara Zetkin, sprijinită de Rosa Luxemburg, propune
instituirea unei zile internaționale a femeii. Fără însă a se stabili vreo dată
precisă, fie ea 8 martie sau alta.
Născută în 1857 (poate că anul ei de
naștere să le fi inspirat pe mistificatoarele de la L’Humanité), nemțoaica
Zetkin (Eissner pe numele de fată) este o militantă marxistă și feministă,
învățătoare și jurnalistă.
Exilată, după ce Bismarck interzice
mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, leagănul Bolșevismului latent, unde îl
cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă,
deși nu se mărită cu el.
Alături de
prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai
proeminente figuri ale Ligii Spartacus (Spartakusbund), aripa de extremă stânga
a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe și formează Partidul
Comunist German.
Exilată din nou, Clara Zetkin se
refugiază în URSS, unde moare în 1933. Cenușa ei este îngropată lângă zidul
Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau
Andropov.
Propunerea unei Zile Internaționale a
Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea
revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către
mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze
asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria
Feminismului.
„Li s-a interzis
femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția
Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care
feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.
Ghioceii pătați cu sânge
Ca urmare a
deciziei Internaționalei a II-a de la Copenhaga, pe 19 martie 1911 au loc
manifestații în Germania, Austria și Danemarca. În Rusia, ziua este celebrată
pe 3 martie 1913, apoi pe 8 martie 1914.
Pe 8 martie 1917
(23 februarie, pe stil vechi), Ziua Femeii este din nou organizată în Rusia, pe
fondul unor importante fierberi sociale.
Cu câteva zile în urmă (3 martie / 18
februarie), la Uzinele de armament Putilov, cele mai mari din Petrograd, se
declanșase greva. Pe 5 martie, din lipsă de materii prime, Uzinele Putilov se
închid. Muncitorii adunați în fața porților închise pleacă să protesteze în
stradă. Zvonurile despre iminenta raționalizare a pâinii toarnă gaz peste foc.
Celebrarea Zilei Femeii din 8 martie /
23 februarie furnizează ocazia perfectă: toate nemulțumirile își găsesc cadrul
în care să răbufnească.
Așa va începe
Revoluția din Februarie ce se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 / 2
martie ȚarulNicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail. Însă
haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi.
Începea instaurarea comunismului.
Din vâltoarea Zilei Femeii se năștea
Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!
În 1921, URSS adoptă 8 martie ca Zi a
Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice.
După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot
Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba. Ziua Femeii se impune
ca sărbătoare exclusiv comunistă.
Până când, în
1955, în scenă intră L’Humanité, cu povestea despre manifestația romantică a
textilistelor, care, chipurile, ar fi avut loc cu un veac în urmă la New York.
Nimeni nu are minima curiozitate să
verifice veridicitatea istorică. Așa ar fi putut descoperi că nici un ziar
american nu pomenește nimic despre vreo manifestație. Deși câteva sute sau mii
de femei mărșăluind în stradă, într-o țară în care cowboyii încă se mai
războiau cu indienii, trebuie să fi fost o știre de senzație.
Minciuna le-a venit mănușă
Mistificatoarele
de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră. Transformarea lui 8
martie din sărbătoare a mamelor și, implicit, a familiei, într-o zi de luptă
pentru eliberarea și emanciparea femeii găsește un teren fertil în mișcările
stângiste din Occident.
Faptul că mitul plasează acțiunea
muncitoarelor în America, simbolul Capitalismului opresor, nu face decât să-i
crească atractivitatea.
Feministele din Statele Unite, încântate
că își descoperă o legitimitate istorică, importă aproape imediat 8 martie
peste ocean. Feministele din Europa occidentală le imită grabnic.
În 1977, ONU încurajează
țările lumii să adopte 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor și a
păcii internaționale. În 1982, vine și rândul „țării-mamă” să adopte mitul
fondator. Yvette Roudy, ministru pentru Drepturile Femeii, oficializează ziua
de 8 martie.
„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui
Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra emanciparea
femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește cercetătoarea franceză,
amintim, ea însăși o adeptă a Feminismului.
Ce a urmărit L’Humanité?
Vreme de 22 de
ani, nimeni nu și-a pus problema autenticității mitului feministelor americane.
În 1977, Françoise Picq și alte patru cercetătoare vor să verifice povestea.
Picq declară:
„Am întâlnit mai multe variațiuni privind
decorul – soare primăvăratec sau viscol – sau protagonistele – textiliste,
țesătorese, croitorese; accentul era pus când pe lupta împotriva represiunii,
când pe jurămîntul solemn de a se reîntâlni în fiecare an. Dar toate textele
erau de acord asupra datei și locului – 8 martie 1857, New York – și asupra
semnificației fondatoare a evenimentului”.
Evident că
acesta crea mai multă emoție decât o reuniune obscură a femeilor în anticamera
Internaționalei Socialiste.
Urcând pe firul istoriei, cele cinci
descoperă prima știre despre „eveniment” în L’Humanité din 1955.
„De ce a fost nevoie, în plin Război
Rece, să dai sărbătoririi Zilei Femeii o origine mai veche, mai spontană decât
cea a unor membre de partid? De ce s-a dorit detașarea zilei de 8 martie de
istoria sa sovietică”, și-a pus problema grupul de cercetătoare.
Se pare că la
originea mistificării ar fi stat tensiunile din mișcarea comunistă franceză,
dintre Confederația Generală a Muncii (CGT) și Uniunea Femeilor Franceze (UFF).
„Madeleine Colin dorea să reancoreze 8
martie de istoria luptei femeilor militante, în vreme ce UFF o transformase
într- un fel de Zi a Mamelor, ca în URSS”, explică Françoise Picq.
În lagărul comunist, sărbătoarea de 8 martie
nu mai era tocmai o zi de luptă a femeilor. „Cum li se dădea voie să plece cu
două ore mai devreme de la serviciu, femeile preferau să profite și să meargă
la coafor”, spune cercetătoarea.
Ziua în care Femeia devine Bărbat
În România, Ziua
Femeii continua să păstreze acea tentă familială specifică fostului lagăr
comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.
În Occident, însă, 8 martie este o zi de
proteste, de manifestații. De afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a
Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.
P.S.: Blestemul Erzațului
Nici textul de mai sus, nici acest
post-scriptum nu urmăresc să strice bucuria nimănui. Fiecare este liber să sărbătorească
ce și cum vrea.
Totuși, adevărul trebuie cunoscut.
Realitatea trebuie pricepută.
Pe ogorul feminismului, însămânțat de marxism,
au apărut roadele monstruoase pe care le vedem astăzi peste tot în jurul nostru. Și care amenință să distrugă lumea.
Femeia emancipată, modernă, se
masculinizează văzând cu ochii. Devine tot mai bărbată. Visul comuniștilor,
care ridicau în slăvi femeia-macaragiu sau femeia-tractorist, în salopetă și
mânjită de ulei ori cocoțată pe schele, a devenit realitate în post-capitalism.
La mulți ani, tovarășelor noastre de
muncă!
Prin efect invers, Bărbatul se
efeminează. Poartă ciorapi de nailon, pantofi cu toc, rochițe șic și
ambiționează să nască. Gândul de a deveni Mamă îi aduce lacrimi în ochi. Astăzi
este și ziua acestor suflete sensibile.
Un gând rozaliu, sărbătoresc, și celor care,
măcar o dată în viața lor s-au „identificat” drept femei, potrivit drepturilor
conferite de Egalitatea de Gen. Și celor cărora le-ar da inima ghes să o
facă, dar se tem de mentalitățile învechite.
Prinos de primăvară și travestiților,
care, prin giumbușlucurile lor, ne fac viața mai frumoasă!
O zambilă și un pupici și tuturor
celorlalte zeci de inițiale ale acrostihului care începe cu LGBTQ…
Ziua Femeii este o Sărbătoare a
Incluziunii. Însăși Teoria Incluziunii s-a născut din Feminism.
Iar Feminismul din Nemulțumire cu
propria condiție. Din aspirația spre Egalitate și Reprezentativitate.
Nemulțumită de condiția sa de Coastă, Eva
a vrut să fie ca Adam. Și amândoi au vrut să fie ca Dumnezeu.
Așa a apărut Erzațul de Rai care este
Progresismul. Un Iad vopsit în roz, în care pucioasa miroase a trandafiri.
La mulți ani!
About Post Author
