Trăim vremuri apocaliptice sau
nu? Ce se întâmplă cu omenirea? Care mai este menirea omului pe pământ și în
univers? Societatea modernă consideră omul o ființă umană limitată, poticnită,
incapabilă să facă față progresului inteligenței artificiale. Așa că ni se
propune înlocuirea lui cu un om-mașină inteligență artificială, un hibrid supus
nanotehnologiei, dar și mai rău, un om fără repere divine. Prin aceasta se
încearcă ignorarea sau chiar abandonarea legilor divine, care stau la temelia
lumii și a universului. Care sunt aceste legi?
Iubirea este
legea divină a energiilor necreate puse în slujba omului și a universului, este
puterea care învinge chiar și moartea, este legea supremă a Sfintei Treimi. Ființei
umane îi este imposibilă înțelegerea legii iubirii, de aceea Dumnezeu a lăsat
omului mai multe modele de iubire.
Bolta cerească, prin
imensitatea, culoarea albastră și frumusețea ei poate fi asemănată cu iubirea.
Ați privit vreodată cerul senin? Dar miliardele de stele ale unei nopți senine?
O astfel de panoramă te copleșește, te uimește și îți creează o stare de imensă
bucurie. Aceasta este starea de bine, frumusețe și adevăr.
Soarele reprezintă un model de
iubire desăvârșită. Razele soarelui simbolizează frumusețea sublimă, puritatea,
noblețea sufletească, iubirea adevărată; el nu cere nimic: vrea doar să
dăruiască, să limpezească, să liniștească, să salveze. Dumnezeu a pus în lumină
tot ceea ce ne este necesar pentru veșnicie.
Un alt model de iubire desăvârșită
îl constituie izvorul. Priviți un izvor: el țâșnește și curge continuu și chiar
dacă cineva aruncă în el un gunoi, el continuă să curgă și murdăriile sunt
îndepărtate. Izvorul rămâne pur, viu, pentru că nu încetează să curgă.
Așadar, în soarele care răsare
sau apune, în izvorul care țâșnește și curge continuu, în pasărea ce zboară pe
cerul albastru, în arborele solitar, în pârâul ce șerpuiește argintiu sau în
floarea albastră de pe marginea drumului, în toate acestea și în multe altele,
putem contempla legea iubirii divine.
Credința este
un dar din cer pe care îl dobândim pe măsură ce alegem să îl exercităm, să îl
căutăm și să îl protejăm. Iisus Hristos a recunoscut cât de puternică sau de
slabă era credința celor din jurul Său. Unei femei i-a spus aprobator: „Mare
este credința ta”. Se dau credinței multe definiții, dar adevărata credință
este o certitudine, „certitudinea despre existența lui Dumnezeu ca realitate
personală supremă… și despre cele comunicate de El prin revelație”, ne spune
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Experiența credinței ne dă certitudinea
în existența personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură și mai tare decât
toate probele, decât toate dovezile și argumentele pe care le aduce rațiunea
logică în sprijinul adevărului despre existența lui Dumnezeu.
Nădejdea constituie
antidotul cel mai puternic în nenorociri și încercări grave și, nu numai. De
n-am avea nădejde nu am fi nimic. Să nu ne punem nădejdea în oameni sau în cele
trecătoare, ci să ne punem nădejdea în cele veșnice. De aceea, Apostolul Pavel
ne îndeamnă să ne punem nădejdea în Învierea Domnului: „Fără Învierea
Mântuitorului, zadarnică ar fi propovăduirea noastră, zadarnică ar fi osteneala
tuturor creștinilor, nu ar mai exista creștinism și zadarnice ar fi plânsul și
tânguirea voastră, indiferent de împrejurări și de situație…”.
Pocăința ascunde
în subtilitatea ei două elemente importante: conștientizarea păcatului și
părerea de rău. Iar înaintea pocăinței stă fapta bună, care descoperă toată
taina și subțirimea necesității schimbării minții. Apoi, pentru a merge pe
calea desăvârșirii spirituale avem nevoie de un duhovnic iscusit.
Recunoașterea stării păcătoase
și căința este o treaptă importantă în actul pocăinței și strict necesară. Fără
aceasta nu se poate înainta pe calea progresului spiritual. În parabola
„Pescuirea minunată”, observăm că la momentul uimirii lui Petru de minunea înmulțirii
peștilor, acesta cade la picioarele lui Iisus, spunându-i: „Pleacă de la mine
Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”.
Iertarea este una
din problemele fundamentale ale procesului mântuirii omului. Practic, fără
iertare, fără pacea lăuntrică, nu se poate face nici un pas pe calea desăvârșirii
spirituale. În urcușul spre mântuire, sufletului omului este pus în fața unor
alegeri pe care trebuie să le facă privind calea de urmat, dar și identificarea
opririlor sau a pașilor pe care trebuie să îi facă, cât și atitudinea pe care
trebuie să o adopte pentru reușita misiunii sale. Căință puternică, lacrimi
multe, umilință, milă și iertare de la Dumnezeu milostivul. „Fii tare și
curajos! Să nu te temi, nici să te înspăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău
este cu tine pretutindeni, oriunde vei merge” (Iosua 1, 9).
Smerenia nu
este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și
izbânzilor omenești, ci este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care
numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia
este icoana și chipul însușirilor dumnezeiești. În chip drept a fost numită de
către cei care au ajuns la îndumnezeire „veșmânt dumnezeiesc” și „podoabă a
dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea
celui desăvârșit, locul neschimbabilității și multe altele aparțin legilor divine,
care rămân veșnice pentru omenire și pentru univers. Astăzi, omenirea, încotro
merge?
About Post Author
