Și a zis: Un om avea
doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi
se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând
toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit
averea, trăind în desfrânări.
Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete
mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el
de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să
păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le
mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în fire, a zis: Câți
argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și
înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din
argații tăi.
Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el,
l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui
și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale:
Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și
încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l
înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a
înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.
Iar fiul cel
mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și
jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă
acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat
vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia
să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui
său: Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie
niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a
venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat
pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu
mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne
bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a
aflat. (Luca 15,11-32)
Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste
este îmbrățișarea. (Părintele
Dumitru Stăniloae)
Vestea bună a creștinismului e că ești copilul lui
Dumnezeu; cea „rea” este că nu îți poți alege frații. (Rachel Held Evans)
Cea mai mare
fericire a vieții este convingerea că suntem iubiți; iubiți pentru ceea ce
suntem sau, mai degrabă, iubiți în pofida a ceea ce suntem. (Victor Hugo)
În
limbajul cotidian se spune adeseori despre doi prieteni: „sunt ca frații”. În
pofida popularității sale, formula e nerealistă, reciproca fiind mai degrabă
adevărată: uneori frații pot fi la fel de apropiați precum cei mai buni
prieteni.
Desigur,
nu e cazul în această parabolă care reia o temă biblică recurentă de-a lungul
întregii scripturi a Vechiului Testament: rivalitatea fraților. E de ajuns să
ne amintim de Cain și Abel, Isaac și Ismael, Iacob și Esau, Lea și Rahela,
Iosif și frații săi.
Căci,
în pofida părerii naive a multor cititori ocazionali ai Sfintei Scripturi,
familiile biblice nu sunt întotdeauna un model de dragoste și concordie.
Dimpotrivă, multe dintre ele par disfuncționale. Iar acest fapt probează
autenticitatea și realismul Bibliei. Căci așa stau lucrurile și în viață.
În
parabola așezată de Luca în miezul evangheliei sale ambii frați traversează o
criză de identitate. Niciunul dintre ei nu înțelege cine este cu adevărat.
Și
astfel începe drama: cu îngăduința Tatălui
care își lasă fiul cel mic „să-și urmeze visul”: să plece în lume cu partea sa
de avere, să trăiască după bunul său plac.
Ajuns
însă, după o vreme, într-o situație deplorabilă în urma contactului dur cu marginile
tăioase ale Realității, fiul „își vine în fire”. Și, spre cinstea lui, nu caută
justificări. Nu se victimizează, nu acuză o copilărie marcată de frustrări, nu
invocă prezența sufocantă a unui tată autoritar, nu deplânge lipsa unei mame
protectoare. Dimpotrivă.
Convingerea
că este personal responsabil pentru starea în care a ajuns, împreună cu o rază
de speranță, de încredere în faptul că tatăl său nu-l va repudia cu mânie, este
cea care îl salvează. Se ridică decis să mărturisească : „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău.”
Căcimărturisirea este dorința tainică,
aspirația, adesea nereflectată, a oricărei inimi rănite, zdrobite de păcat. E
tot ce îi trebuie „risipitorului” pentru a se ieși din tina în care pescuia
după roșcovele porcilor.
Și
nădejdea sa, acest „semnal al transcendenței” (Peter Berger), nu va fi
dezmințită: tatăl nu doar că îl reprimește, îmbrățișându-l,
ci îl și sărbătorește. Lucru ce va stârni invidia fratelui „cuminte”, căzut de
fapt în capcana demonică a „dorinței mimetice”(René Girard).
Desigur,
chiar dragostea nețărmurită a tatălui pentru „risipitor” l-ar putea ajuta pe
fratele cel mare să înțeleagă cât de iubit este el însuși: dacă ar avea „ochi
să vadă și urechi să audă”.
Dar
în ostilitatea și alienarea sa el nu poate nici măcar să spună „fratele meu”,
ci doar „acest fiu al tău”.
De
altfel, niciodată nu poți să rămâi complet rece față de celălalt decât cu
condiția de a nu-l mai recunoaște ca frate,
ca fiu al aceluiași Tată.
În
gelozia sa feroce, fratele cel mare nu poate pricepe că dragostea Tatălui este
nemărginită, că bogăția Sa e inepuizabilă. Căci Dumnezeul pe care ni-l
descoperă Iisus Hristos în Evanghelie nu este Părinte doar pentru cei drepți,
ci și pentru hoți, ticăloși, desfrânate…
Și
adesea, așa cum se poate constata, cea mai eficientă lucrare a lui Dumnezeu nu se
face cu oamenii „cuminți”, ci cu cei care au fost cu adevărat pierduți; nu cu
oameni care se tem de iad, ci cu oameni care au trecut prin iad. Căci atunci
când ne prăbușim învățăm aproape tot din ceea ce contează.
Absența
mamei e un detaliu narativ important menit să evidențieze caracterul nediscriminatoriu al iubirii tatălui. Prezența
unui singur părinte asigură, în parabolă, balanța perfectă, exclude orice orice
deviație bazată pe preferințe subiective, sentimentale așa cum se întâmplă,
adeseori, atât în viață cât și în Scripură: Isaac îl preferă pe Esau, Rebeca pe
Iacob.
În cele din urmă, finalul deschis al narațiunii ne lasă la
intrare, cu fratele mai mare care e liber să decidă: fie să intre la ospăț,
împărtășind lumina și căldura iubirii Tatălui, fie să rămână afară, în frigul
și întunericul resentimentului. Nu știm ce va face.
Însă dacă ne-am cerceta cu atenție cămările inimii nu îl vom descoperi oare
și noi, „credincioșii”, pitit undeva, într-un cotlon, pe fratele cel mare?
About Post Author
