Ce făcea Pompiliu Diplan acum exact 33 de ani. Povestea lui de atunci și până azi. VIDEO

Aceasta greva a mea a inceput pe 29 (sau 30?) ianuarie 1990 si a durat 5 zile (cam atat pot duce fara mancare, doar cu lichide). A fost declansata de o revolta personala dupa mineriada (prima mineriada) ce a pus capat, in 28 Ianuarie ’90, manifestatiei studentesti si a PNT si PNL contra FSN. Faptul ca minerii aia primi au fost adusi acolo cu ajutorul manipularii Televiziunii Romane („Libere” apropo), mi s-a parut demn de revolta.

Piata Universitatii si aceasta ultima treapta (din cele trei din fata Teatrului National) erau goale la vremea respectiva – o greva a foamei mi s-a parut cel mai bun lucru de facut (era si la cativa pasi de unde ma nascusem, fusese pana atunci maidanul unde ne antrenam cu colegii de scoala, cu Adrian Michael si Razvan Bucuroiu, la patine cu rotile, cu Cristina Maftei si Mirela Mihai parca, eram „acasa” ceea ce conteaza). Nu aveam de gand – Doamne, fereste! – sa ma omor prin infometare, ci doar sa transform un post negru de cateva zile – de care ma stiam in stare – in zgomot politic).

In acele zile, pentru prima oara, am vazut dezbaterea „live” incepand; vedeam oamenii cum incep sa se certe si sa dezbata. Grupuletele pe care le vedeti in fotografie se formau spontan, cate 10-15 oameni care se opreau sa citeasca, fie entuziasti, fie controversati, si se trezeau dezbatand cu semenul de alaturi de pe trotuar. Proportia era ceva mai buna decat la alegerile din mai ’90, nu erau chiar 85-15, dar nu erau nici 50-50. Ci erau cam 60 de fesenisti la 40 de anticomunisti. si aia 40% ii convingeau/converteau/intrigau pe cei 60%.

Ca sa ilustrez acest 60/40: Intr-unul din grupuri am remarcat un barbat mai simplu ca se uita ceva mai lung la pancarta mea (pe care scria, ca un fel de subtitlu pentru ca sa inteleaga strainii, „Hunger Strike”). si acest tip se trage catre unul de langa el si il intreaba, mai mult in soapta, pe un ton suspicios:

– E neamt?

Ala: – Nu.

– Pai si atunci cine e ala de care zice?

– Care?

– Ala, hunger shtriche…

In general oamenii nu stiau ce inseamna o greva a foamei (se poate sa fie adevarat ca a fost prima de dupa ’90). Femei de la Apaca imi ziceau: „ce ma, vrei sa zici ca nu ai ce sa mananci? te faci ca nu vezi ca s-au umplut magazinele de portocale”? etc etc.

Oricat de neinteles, acesta era micul _meu_ post de media, de diseminare politica. Asteptam sa se faca un grup, mic, apoi ma mutam (pe sest) mai incolo, si se facea un alt grup, pana se umplea trotuarul de la TNB. Se umplea de discutii gen (da’ de ce sa nu participe FSN la alegeri? da ce e aia neo-comunism/socialism cu fata umana? etc etc. Eu insumi pe vremea aia nu stiam cat de „groasa” e frauda de legitimitate a FSN, nu realizam. A fost un gest oarecum intuitiv, facut de un idiot al momentului. M-am trezit intervievat de ceva gen Antenne 2 (stiu ca o matusa indepartata din Paris, Anne Popesco, i-a zis maica-mii ca m-a vazut sera la stiri), de ARD sau ZDF (ceva nemtesc, ceva agentii de stiri) etc. Pacat ca nu prea aveam ce zice decat ca am vazut monopol asupra televiziunii, am vazut manipulare, si nu e ok si vor fi [urmat] niste alegeri strambe si dezechilibrate, probabil asta spuneam. Nu imi dadeam seama de chestia cu teroristii, nu imi dadeam seama de multe minciuni si crime, eram inca ambetat de noua democratie roza.

Intr-una din aceste zile m-am trezit cu o doamna/domnisoara de vreo douazeci-si-ceva-treizeci de ani, zdravana, cu o umbrela transparenta, ca vine la mine si imi zice:

„Domnule Diplan, felicitari pentru gestul dvs! Va transmit asta mai multi generali din armata romana! Sunt fata generalului Milea. O zi buna!”.

Si a plecat grabita spre scarile rulante in centrul Pietei. Asta se intampla cu ea [pe treapta de] jos si eu [pe treapta de] sus, mai spre InterContinental, inconjurat de grupuletzul de dezbatatori pe care il construisem (vezi mai sus). Eu nu aveam inca nici o teorie despre unde intra „sinuciderea” lui Milea si restul. am ramas cum s-ar zice bouche bée si alergam dupa ea, cerandu-i mai multe detalii „stati putin, de unde veniti, ce e cu generalii, nu inteleg…”

In stanga mea, se vede varul al meu de-al doilea, Valeriu (sotul Elenei Stingaciu). In dreapta, era un copil al strazii, Robert, parca, despre care are mai multe a povesti mama mea, daca share’uieste aceasta poza (o poveste lunga, pe drept comun, nu pe politic :)).

In ultima zi a grevei am fost invitat de o realizatoare TVR a unei emisiuni de Duminica ceva gen Album Duminical, pe 2-3 Februarie, cu Topescu sau cu Vartan Arachelian (nu o mai tin minte, un fel de Irina Hossu Longin, dar cu nume de …escu) careia i s-a facut mila de mine – sa zic ce am de zis din fata TVR din intrarea Pangratti. M-am conformat si m-am dus pana acolo si am zis ceva scurt in direct din curtea TVR. Publicul emisiunii probabil, daca nu a ras, o fi ridicat din sprancene. E adevarat ca – oarecum formal – Brucan si ai lui l-au schimbat in saptamana aceea pe directorul TVR, Aurel Dragos Munteanu cu altul, Razvan Theodorescu.

Adica o mutare a Leviathanului de pe o parte pe alta sau ‘din lac in put’.

Dar efervescenta grupuletelor pornite de greva asta din P-ta Universitatii sunt convins ca a ajutat la cresterea ei si la fenomenul care, o luna mai tarziu, in martie-aprilie, s-a generalizat.

Si – ne-legat de subiect – o anecdota despre Piata Universitatii, o luna mai tarziu.

Cu bucurie am vazut ca se aduna lumea in primavara, si ca se isca un fel de cenaclu patriotic si anti-comunist. Eram zi de zi in Piata. De acolo s-ar putea sa il stiu pe Liviu, sotul Mihaelei Evelina. Apucasem sa scriu pe zidul de la metrou Campineanu cu vopsea „Comunisti, votati Iliescu” (in nadejdea unui efect invers) etc, roteam impreuna cu un Tudor Popescu dintr-un steag pe care il credeam cel mai mare cam cum face acum Cezar Avrămuță, etc.

Aveam o f. buna prietena, Carmen, acum pe FB Karla Zercicov, cu care m-am intalnit – en passant – in piata. Ne lega mai ales o naratiune care pornise de la weekenduri comuniste de Cupa IPA de slalom special si urias. Stiam ca a dat la actorie si ca flirta cu lumea sa o numim Milankunderiana a bucurestiului acelor ani, si am intalnit-o cu o chitara pe Edgar Quinet (in spatele P.U., la Arhitectura). Imi arata un biletel si imi zice: buna, ce mai faci? – si eu pe aici – si tu? -etc etc – ia uite la astea cum iti plac?

„Mai bine haimana decat tradator,

Mai bine huligan decat dictator

Mai bine golan decat activist

Mai bine mort decat comunist!”

Zic: „mda, merge, interesant”. de atunci nu am mai vazut-o (decat vag, pe FB, are poze cu pisici). Versurile, insa le-am vazut a doua zi pictate pe un cearsaf, suspendat intre Univ. si Arhitectura, a treia zi cantate in piata ora de ora, si a patra zi devenite motto – pentru cativa ani buni – al ziarului Romania Libera, unde era redactor sef adjunct Corneliu Vlad (a fost primul care l-a infruntat public pe Brucan, din cate imi amintesc), alături de „Dreptate, ochii plansi cer sa te vada”, pancarta scrisa de un student la Arte plastice.

ȘI VIDEO CU ISTORIA LUI DE ATUNCI ȘI PÂNĂ AZI: