* Acest Studiu însoțit de documente a fost publicat în urmă cu un an în presa nord-bucovineană. Îl considerăm o bază documentară demnă de a fi cunoscută de toți românii interesați de soarta fraților lor din Ucraina – Nota Redacției
Minciuna
ridicată la nivelul unei politici
de stat, nu
încetează a fi minciună.
Mișcarea națională din Republica Moldova de
la sfârșitul anilor ’80 a culminat cu Marea Adunare Națională din 27 august
1989, urmată, la numai patru zile de la decretarea, la 31 august 1989, de către
legislativul republicii, a limbii române ca limbă de stat și reintroducerea
alfabetului latin. Anii ’90 aduc, în sfârșit, eliberarea. Marea Adunare
Națională din 27 august 1991 declară Republica Moldova stat independent și
suveran.
Ulterior, Ziua Limbii Române a fost
oficializată și de către Parlamentul de la București, ca zi festivă, prin Legea
nr.53/2013.
Îmi amintesc bine prima aniversare a
Sărbătorii Limbii Române la Cernăuți, organizată în prima duminică din
septembrie 1990 de către Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”
în Parcul central (Grădina Publică de altădată), cu o sală arhiplină.
Sărbătoarea s-a încheiat cu o procesiune stradală, mulțimea condusă de
protopopul de Noua Suliță, părintele Dumitru Mândrescu din comuna Mahala, și
preotul-paroh din Corovia, Mihai Ivasiuc, îndreptându-se, cu portretul lui
Ștefan cel Mare în față și cu drapele tricolore, spre casa lui Aron Pumnul.
Președinte al Societății organizatoare era poetul Ilie T. Zegrea, iar eu eram
prim-vicepreședinte.
Astfel, a intrat în tradiția tinerei
Societăți pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” (înființată la 28 mai
1989), sărbătoarea „Limba noastră cea română”. Ucraina era încă republică
sovietică. A fost un eveniment extraordinar, expresie a entuziasmului general
care stăpânea inimile miilor de români bucovineni ieșiți în stradă, cu mult
curaj și cu mari așteptări, în acea perioadă de mari speranțe. Am simțit atunci
manifestarea supremă a dorinței de emancipare și afirmare națională, refulată
timp de o jumătate de secol de dictatură și umilință. Discursurile electrizante,
apelurile către autorități de a ni se face dreptate și nouă, cântăreau, în acei
ani, mai mult decât cântecul și dansul (importante și acestea), care,
încet-încet, au schimbat fața sărbătorii, folclorizând-o.
Acea primă aniversare a Limbii Române a rămas
în istoria recentă a comunității românești din nordul Bucovinei ca unul dintre
cele mai importante evenimente trăite de comunitatea românească din ținut,
alături de alte două acțiuni îndrăznețe, cu ieșire în stradă: pichetarea
Administrației Regionale de Stat din 17 septembrie 1991, la nicio lună de la
proclamarea independenței Ucrainei, când o mulțime de oameni a cerut dreptate
pentru limba română și tricolor (obținându-le pentru o o perioadă scurtă de
timp), și pichetarea din 17 octombrie 2017, în al 26-lea an de suveranitate a
Ucrainei, a aceleiași administrații, când lumea s-a adunat pentru a protesta
vehement împotriva art.7 din noua Lege a Educației din Ucraina, prin care,
contrar prevederilor constituționale (în special art.22 și 53), dar și promisiunilor
Kievului din prima etapă a independenței ucrainene, s-a restrâns dramatic
dreptul la educație în limba maternă.
Declarația drepturilor naționalităților din
Ucraina și Legea minorităților naționale, combinate cu valul descătușării
generat de perestroi-ka gorbaciovistă, dar și o mai mare deschidere din partea
autorităților de tranziție, ne dădeau speranța că, în foarte scurt timp,
găunosului internaționalism sovietic îi va lua locul egalitatea și echitatea
interetnică. Succesele din primii ani, concretizate prin deschiderea unor școli
și clase românești, trimiterea masivă de absolvenți ai școlilor medii la studii
în România, pelerinajele la mănăstiri, apariția presei libere, înființarea de
noi asociații culturale ș.a. ne întăreau convingerea că se poate și altfel.
Treptat, însă, se va contura tot mai mult
politica dreptății selective, unde „celorlalți” li se va rezerva dreptul de a
se „bucura” de vechiul statut al „fraților mai mici” și de a fi înghesuiți în
vechile tipare. Nici sloganele „toți egali, toți diferiți”, „unitate în
diversitate”, „multiculturalism european” nu-și vor prea găsi loc în spațiul
public oficial. Mai marii zilei nu vor înceta să sugereze sau chiar să afirme,
direct sau indirect, că în perioada sovietică în Ucraina a avut de suferit o
singură etnie, cea care acum este titulară, și că a fost nedreptățită doar o
singură limbă, care în prezent e limba oficială a țării. Ați auzit vreodată ca
autoritățile să spună clar și fără echivoc, că în regiunea Cernăuți au mai avut
de suferit și alții? Ați auzit vreodată ca un demnitar ucrainean să fi
recunoscut vreodată că majoritatea deportaților din regiunea Cernăuți, în anii
1940-1941, 1944-1945, au fost tocmai românii din fostele raioane Herța,
Hliboca, Storojineț și Noua Suliță? Am avut oare, noi, românii din Ucraina mai
puține motive, inclusiv morale, să ne așteptăm la o cu totul altă etnopolitică
a noului stat democratic ucrainean, comparativ cu cea stalinisto-sovietică?
După 31 de ani de independență ai Ucrainei și
la 31 de ani de când tot sărbătorim Ziua Limbii Române este firesc să ne
întrebăm: după mai mult de trei decenii de statalitate ucraineană se simte oare
mai confortabil limba română decât se simțea la data destrămării URSS-ului?
Avem cumva mai multe motive să ne bucurăm de modul în care ea este tratată de
autoritățile de azi față de cum era tratată de autoritățile din ultimii ani ai
perestroicii lui Gorbaciov? Fiecare dintre noi este liber să răspundă așa cum
îi dictează conștiința, dar nimeni, decât doar cei robiți unor interese care n-au
de a face cu știința, cu realitatea sau cu propria conștiință, nu poate să
conteste faptul că speranțele firave din primii ani ai ultimului deceniu al
secolului trecut, legate de „noua democrație”, au sucombat lamentabil.
Noul cadru legislativ și noile politici
lingvistice, promovate cu o insistență demnă de altă menire, au spulberat orice
așteptări. Nici Constituția țării, nici obligațiile internaționale în domeniu
nu mai sunt luate în seamă. Mai e valabil oare art.13 al Tratatului privind
relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina încheiat în
1997? Răspunsul la această întrebare ni-l dau rezultatele politicilor efectuate
de statul ucrainean în cele trei decenii de suveranitate: reducerea la jumătate
a numărului de școli cu predarea în limba română, intensificarea atacurilor la
adresa comunității, percheziții și hărțuiri politice, subtilizarea cărților
românești din biblioteci, reactivarea moldovenismului politic devenit chiar mai
agresiv decât în vremea sovieticilor, accelerarea procesului de omogenizare
etnică a națiunii politice, imixtiunile directe și indirecte ale autorităților
în viața mediului asociativ românesc, iar pe alocuri și „îndrumarea” directă
etc.
Dacă imperiul austriac, după un secol de
stăpânire a Bucovinei, încă mai deschidea școli românești și ucrainene în
satele noastre, aproximativ proporțional componenței etnice, statul național
ucrainean după doar trei decenii de independență, le închide și pe cele rămase
de la URSS. Și totul se face cu atâta râvnă cinică încât motivarea
propagandistică de ochii lumii cum că ceea ce se întămplă cu minoritarul e spre
binele său și că doar astfel el se poate pe deplin integra în societatea
ucraineană, vine să justifice nu grija, ci disprețul față de elementul etnic
mai slab. Aceste practici amintesc mai degrabă de modul de acțiune al vechiului
imperiu asiatic (de care, în 1991, credeam că am scăpat cu toții), decât de
mult trâmbițatul vector constituțional european al noii republici. Dacă doar
pentru două panouri cu hărțile istorice ale României și Bucovinei istorice,
dintr-un geam de librărie, ne-am ales, în Anul Centenarului statului înrudit,
cu un dosar penal (din partea SBU) în 5 volume, însumând 1010 pagini (între
timp clasat), ce să mai vorbim despre nenumăratele șicane și nedreptăți făcute
din umbră și rămase (mai puțin) cunoscute majorității dintre noi?
Fațetele moldovenismului: teze și antiteze
În continuare, mă voi referi pe scurt la o
veche tactică de luptă împotriva unității identitare a comunității românești
din Ucraina: moldovenismul lingvistic, inventat spre a servi scopuri
(geo)politice și promovat cu îndârjire, la început, de autoritățile
sovieto-kominterniste, iar după 1991 – de cele ucrainene.
Ceea ce m-a determinat să mă aplec mai
îndeaproape asupra subiectului respectiv a fost o întâmplare adevărată, despre
care am aflat de la prietenii din Bugeac.
Din cauza lipsei de manuale la o materie
școlară, profesoara R.A. (nu-i voi da numele pentru a nu-i crea probleme în
plus la cele pe care le are deja) a apelat la bunăvoința unei colege din
regiunea Cernăuți să-i facă rost de câteva exemplare ale manualului pentru
materia pe care o predă. Manualul, dacă e să credem celor specificate pe foaia
de titlu, fusese editat în două limbi, pentru școli cu limbi de predare
„diferite”. În realitate, era un singur manual, de același autor, tradus
identic de același traducător (din ucraineană), cu diferența doar că, în
varianta adresată școlilor din regiunea Odesa, pe
coperta sa interioară era trecut: „pentru instituțiile de învățământ mediu
general cu predare în limba moldovenească”, iar în varianta prevăzută
școlilor din regiunea Cernăuți și Transcarpatică este trecut: „pentru
instituțiile de învățământ mediu general cu predare în limba română”.
Conținutul, însă, este absolut identic, textul e același până la ultima literă.
Primind cu bucurie cele câteva manuale lipsă
de la prietena din Cernăuți, R.A. le-a repartizat elevilor săi. Și aici s-a
produs deznodământul: la câteva zile, în școală apare un imens scandal. De
„manualele-infractoare” află inspectoratul școlar raional, primăria și,
evident, directorul școlii. Toți șefii o pun la zidul infamiei pe profesoara
care a „îndrăznit” să aducă în școală manuale „subversive” (adică pentru
școlile cu limba română de predare), solicitându-i să le retragă imediat de la
elevi, ceea ce a și făcut, neavând nicio altă opțiune. Greu de crezut și de
înțeles pentru timpurile pe care le trăim așa ceva, dar acesta este adevărul.
Las cititorul să aprecieze dacă o asemenea abordare – departe de a fi singulară
– are ceva comun cu valorile europene.
Situația nu m-a putut lăsa indiferent. În
consecință, m-am implicat atât cât am putut în soluționarea problemelor acute
cu care se confruntă comunitatea românească din Bugeac.
Voi lua în discuție aici doar unele aspecte a
unei vechi tactici de sorginte totalitaristă și anume încropirea unor strategii
ascunse în vederea extirpării limbii române în regiunea Odesa. Analizând aceste
strategii, vom înțelege mai bine modul în care autoritățile ucrainene înțeleg
să se raporteze la o limbă oficială a Uniunii Europene, testând răbdarea
autorităților din statele vecine, România și Republica Moldova, care, cu toată
imensa lor toleranță (uneori nejustificată), nu vor putea să rămână la infinit
îngăduitoare față de această manevră lingvistică, puțin spus necinstită, a
vecinului din est. Nedorința de a recunoaște oficial că așa-numita „limbă
moldovenească” diferită de cea română nu există în realitate, frizează
absurdul. Nimic nu contează pentru aprigii ei susținători politici câtă vreme
„existența” sa, clamată cu insistență, le este convenabilă geopolitic. Numai că
o asemenea convenabilitate e iluzorie, căci minciuna are picioare scurte. Este
poate un caz unic în Europa când, pentru denumirea corectă a limbii materne în
școli, cetățenii sunt forțați să apeleze la instanțele de judecată.
În vara anului 2020, cvasitotalitatea
părinților și profesorilor din mai toate școlile cu așa-zisa limbă
moldovenească de predare din regiunea Odesa au depus cereri către directori,
solicitând trecerea la denumirea corectă a limbii de predare în școli: limba
română, limbă oficială a Uniunii Europene. Petiționarii cereau unificarea
programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale în cele trei regiuni
cu populație compactă românească (Cernăuți, Odesa și Transcarpatia),
participarea elevilor din regiunea Odesa la olimpiadele de limba și literatura
română din Ucraina, organizarea de cursuri de perfecționare identice pentru
toți profesorii de limbă maternă din cele trei regiuni ale Ucranei, etc.
Totodată autorii cererilor solicitau respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția
privind „situația particulară a persoanelor care se identifică ca moldoveni,
a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română și, prin
urmare, e limbă oficială a UE” (pct.48). E de menționat faptul că, atât
(ex) președintele Poroșenko, cât și Ministerul Educației și Științei din
Ucraina au mulțumit public Comisiei de la Veneția pentru contribuția adusă,
angajându-se să implementeze recomandările acesteia vizavi de noua Lege a
Educației. De altfel, cereri privind trecerea la denumirea corectă a limbii în
procesul de învățământ din sudul Basarabiei și unificarea programelor de
învățământ la limba și literatura română în cele trei regiuni (Odesa, Cernăuți
și Transcarpatică) au fost adresate de nenumărate ori, pe parcursul ultimelor
două decenii, Președinției, Guvernului și Ministerului Educației de la Kiev de
către mediul asociativ românesc din regiunea Odesa, dar și de către Consiliul
Național al Românilor din Ucraina.
Cererile părinților, profesorilor și a
consiliilor pedagogice au fost și rămân justificate în totalitate: științific,
legal, moral și de orice altă natură.
Din punct de vedere
științific, lucrurile au fost și sunt
pe cât se poate de clare. S-au pronunțat răspicat în acest sens cele două
Academii: de la București și Chișinău, romaniști de talie internațională, dar
și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din cadrul universităților
de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail, din Ucraina. Reamintim aici spusele
emblematice ale romanistului de talie internațională, Eugen Coșeriu, care
declara cât se poate de clar: „a promova sub orice formă o limbă
moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict
lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere
istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic
e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid
etnico-cultural”. Și Eugen Coșeriu nu e nici muntean, nici oltean, e
basarabean. O autoritate mondială în lingvistică, cum este profesorul și
academicianul Eugen Coșeriu, născut în Basarabia, nu poate să-și discrimineze
limba maternă numind-o altfel decât așa cum este corect.
Apreciem atitudinea Academiei de Științe a
Ucrainei, care fiind de asemenea solicitată să emită un punct de vedere
științific asupra așa-zisei limbi moldovenești, a preferat … să nu răspundă.
Îi pică mai bine lipsa răspunsului decât compromiterea ca for științific suprem
al țării.
În interviul său din 10
decembrie 2019, acordat agenției HotNews, Excelența Sa, Oleksandr Bankov,
Ambasadorul Ucrainei în România, un foarte bun vorbitor de română, pe care a
studiat-o nu la București, ci la Kiev, la catedra profesorului Semcinski,
afirma foarte clar: „pentru noi nu există limba moldovenească. Există doar
limba română, pe care o vorbim…Cei din România și Moldova vorbesc o singură
limbă. Românii și moldovenii (din Ucraina) sunt împărțiți politic”,
precizând că aceste lucruri sunt moștenite de la regimul anterior. Și fostul
ministru ucrainean al educației, Serhii Kvit, a recunoscut că „nu există
nicio diferență între limba română și cea moldovenească”.
Din punct de vedere legal, s-a pronunțat Curtea Constituțională de la Chișinău,
care, prin hotărârea sa din 05 decembrie 2013, interpretând Constituția în
corelare cu Declarația de Independență, a statuat că, Declarația de
independență prevalează asupra Constituției, respectiv limba română, la care
face referire Declarația, este limba de stat a țării. Pentru mai multă
claritate, la data de 04 iunie 2018, prin Hotărârea nr.17 pentru controlul
constituționalității unor prevederi referitoare la funcționarea limbilor
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, Curtea Constituțională, cu
referire la același art.13 din Constituție, a constatat că „Limba de stat a
Republcii Moldova este limba română, funcționând pe baza grafiei latine”.
Remarcăm aici și precizarea președintelui
Curții Constituționale a R. Moldova, din 21 ianuarie 2021, având ca obiect un
alt control asupra constituționalității Legii de funcționare a limbilor în
Republica Moldova, și anume faptul că, „pornind de la prezumția că
glotonimul limba română include și noțiunea moldovenească, în Republica Moldova
limba română este maternă pentru cel puțin 77,86% din cetățeni”. Mai clar
nici nu se poate.
În consecință, organul suprem al jurisdicției
constituționale din R. Moldova a stabilit că, nici sub aspectul dreptului nu
există așa-numita limbă moldovenească.
La nivel european, pentru a aduce doar un
singur exemplu, menționăm „Cauza Catan și alții vs Moldova și Rusia”,
soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 19
octombrie 2012, în care se arată că „limba moldovenească” n-a fost niciodată
folosită sau recunoscută undeva în lume, deși a fost una dintre limbile
oficiale ale Moldovei în perioada sovietică”.
Din punct de vedere moral, comunitatea românească din Ucraina a avut de suferit în
perioada sovietică nu mai puțin, chiar mai mult decât etnia titulară, prin
deportări, marginalizare, asimilare, divizare etc., justificându-se pe deplin
repunerea acesteia în drepturile sale firești.
Astfel, în condițiile în care așa-zisa limbă
moldovenească nu are niciun suport legal, științific sau moral la purtătorii de
drept ai acesteia (în România și R. Moldova) sau în orice altă țară din lume,
cu excepția regiunii Odesa (Ucraina) și Transnistriei separatiste, Kievul
vâslește în aceeași barcă a neadevărului kominternist împreună cu Moscova,
având aceleași rațiuni politico-ideologice de divizare a comunității românești:
Rusia – în Transnistria, iar Ucraina – în regiunea Odesa, și, parțial, în
regiunea Cernăuți.
Așa-zisa limbă moldovenească a fost exclusă
și din nomenclatorul standardelor lingvistice internaționale ISO 639.
Solicitat să emită un punct de vedere asupra
instituției care reglementează statutul limbii române și al așa-zisei „limbi
moldovenești” în Ucraina, ombudsman-ul pentru protecția limbii de stat a
Ucrainei, Taras Kremini, în răspunsul său, printre altele, pe drept cuvânt, a
menționat următoarele: „nici eu ca Împuternicit, nici Secretariatul
Împuternicitului nu dispunem de informații care să demonstreze că ar exista
vreo instituție de stat, organ al autoguvernării locale, funcționar public,
întreprindere, inclusiv științifică, sau organizație care ar reglementa
statutul altor limbi pe teritoriul Ucrainei, cu excepția limbii de stat”.
Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație. Nu este în regulă ca un stat
să-și aroge dreptul de a stabili denumirea limbii altui stat și nici a unei
comunități etnice, dacă aceasta este înrudită cu un alt stat (de regulă vecin,
după cum este și cazul examinat). Iar dacă un stat încearcă, totuși, să facă
acest lucru, el fie că e stăpânit de complexe de care ar trebui urgent să se
elibereze, fie că mai poartă în el ecoul unor apucături dictatoriale, fie că
are cu totul alte scopuri decât cele științifice, legale și morale, după cum
este și cazul conectării la terapie intensivă a așa-zisei „limbi moldovenești”.
De altfel, recenta decizie a autorităților de la Moscova de a „standardiza”
limba ucraineană din Federația Rusă – după cum era și firesc – a avut o reacție
vehement negativă din partea Ucrainei.
Să nu se cunoască oare toate acestea la Kiev?
Parcă nu-mi vine să cred. S-au dat cumva uitării o serie de acorduri încheiate
între Ucraina și R. Moldova, prin care, practic, era recunoscută identitatea
etnică și lingvistică română / moldovenească? Sau pentru oficialii ucraineni care
fac politică lingvistică în această țară contează doar punctul de vedere al …
agronomului Anatolii Fetescu, liderul moldovenist de la Odesa, fost
viceguvernator al regiunii ? Ironia sorții: același Fetescu, nimeni altul decât
interfața autorităților, este co-fondator al ONG-ului „Institutul
bunei-vecinătăți”. A cui bună-vecinătate? A Rusiei, de la care a împrumutat
doctrina modovenismului politic? Sau poate a României și a Republicii Moldova,
pe a căror limbă oficială o urăște de mama focului?
Refuzul nedisimulat al Ministerului Educației
și Științei din Ucraina de a da curs cererilor a mii de părinți și profesori
din regiunea Odesa va intra în istorie ca o pagină rușinoasă a unei
etnopolitici subordonate exclusiv unor interese străine adevărului științific
și ostile relațiilor de bună vecinătate cu România și Republica Moldova, care
nu ostenesc să susțină Ucraina în plan internațional, iar mai aproape – în
criza profundă a refugiaților. În cazul României vorbim și de prima țară care a
ratificat acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Discursurile
președintelui Maia Sandu și a premierului român, Florin Câțu, la Summitul din
vara anului trecut al Platformei Crimeea reprezintă o altă dovadă de
solidaritate deplină cu Ucraina. Este limpede că, a clama principii
democratice, pe de o parte, și a promova vechile doctrine staliniste, pe de
alta, nu face parte din repertoriul valorilor europene, consacrate de mai multe
decenii, unde drepturile omului stau în capul mesei.
Și ne mai întrebăm: oare acest refuz este
doar al Ministerului Educației și Științei din Ucraina sau și al patronilor săi
ideologici/politici? Întrebarea nu este una retorică, întrucât, în caz contrar,
ministrul ucrainean de externe Dmytro Kuleba și vicepremierul Olga Stefanișina n-ar
fi făcut declarațiile de recunoaștere (anume de către Ucraina și nu de către
Ministerul Educației și Științei sau de către consiliile locale, după cum
susține în cadrului litigiului pentru limba română în regiunea Odesa, aflat
acum pe rol) a identității așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română.
Același Minister, din dorința de a-și camufla
gandurile ascunse perseverează, emițând Ordinul 1201 din 17.09.2019, prin care
aprobă lista de specializări în cadrul învățământului superior pentru cursurile
de licență și masterat la specialitatea „Învățământ secundar. Limba și
literatura română/moldovenească”, așa încât începând cu anul 2020 absolvenții
facultății de filologie, secția română, de la universitățile din Ucraina obțin
diplome cu specialitatea 014.027 „Limba și literatura română/moldovenească”. Și
aceasta în condițiile în care niciuna din cele trei catedre (cabinete) de
filologie română de la universitățile de stat din Cernăuți, Ujgorod și Ismail
n-a solicitat așa ceva. În plus, niciun student n-a făcut petiții pentru „limba
moldovenească”. Sau poate Ministerul Educației și Științei nu face altceva
decât să aducă la îndeplinire dispozițiile agronomului Fetescu ?
Premieră europeană: apelarea la instanță pentru denumirea
corectă a limbii
În aceste condiții, neavând alte opțiuni și
confruntându-se cu refuzul categoric al autorităților, reprezentanții
părinților și profesorilor din 10 școli ale regiunii Odesa au sesizat Instanța
de contencios administrativ din Kiev, solicitând obligarea Ministerului Educației
și Științei din Ucraina să dispună trecerea la limba română de predare în cele
10 școli, precum și unificarea programelor de învățământ în școlile cu așa-zisa
limbă moldovenească de predare cu cele de predare în limba română. În data de
23.03.2021 Instanța a admis cererea spre examinare, introducând în cauză, din
oficiu, și școlile. Cererea este promovată și de către Asociația Cadrelor
Didactice de Etnie Română din regiunea Odesa. Iar Centrul Cultural Român
„Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți a preluat acest caz spre susținere și
monitorizare.
N-au întârziat surprizele, dar la ele ne vom
referi mai jos. Deocamdată e bine de știut că, în așa-zisa limbă moldovenească
se predă doar în zona separatistă a Republicii Moldova (ocupată de Rusia) și în
.regiunea Odesa a Ucrainei. Iar unica catedră de „limbă moldovenească” din lume
se află … la Tiraspol! Dacă se mai deschide una la Odesa, cu agronomul
Anatolii Fetescu, specialist în „limba moldovenească”, pe post de profesor, sau
chiar șef de catedră, solidaritatea lingvistică ucraineano-transnistreană
devine deplină și indestructibilă. Creat de odiosul regim stalinist odată cu
nașterea artificială a RASS Moldovenești în anul 1924, promovat activ de
Komintern, separatismul lingvistic moldovenesc este susținut artificial, spre a
justifica existența așa-zisei „etnii moldovenești”, distinctă de cea română.
Dacă în cazul Federației Ruse lucrurile sunt limpezi, în cazul Ucrainei, care
de opt ani se confruntă cu separatismul în estul țării, motivele promovării în
continuare a unui neadevăr științific nu fac decât să-i compromită politica
externă, în speță în relația cu România și Republica Moldova. Se pare însă că
ținta acestei politici, care este divizarea comunității românești de cca.
500.000 de persoane și asimilarea cât mai grabnică a acesteia prevalează asupra
oricăror altor obiective de politică internă corectă față de comunitate și, de
politică externă, față de statele vecine, România și Republica Moldova.
În timp ce întregul proces de învățământ din
Republica Moldova se desfășoară, încă din 1991, în limba română, denumirea
limbii de predare de predare în școlile din regiunea Odesa s-a modificat de 4
(patru) ori doar în opt ani (1992-2000), și anume :
– în 1992, de la „moldovenească” la „română”;
– în 1998, de la „română” la „română
(moldovenească) ”;
– în 1999, de la „română (moldovenească)” la
„moldovenească (română)”;
– în 2000, de la „ moldovenească (română)” la
„moldovenească”.
Mai rar asemenea „performanțe” lingvistice. O
babiloniadă adevărată !
Este o situație care frizează absurdul. Nu
dispunem de date care să confirme că ceva asemănător s-ar mai fi întâmplat
undeva vreodată pe mapamond. Dacă ar fi o carte Guinness a rușinii lingvistice,
acest caz ar trebui plasat pe locul unu în clasament. Toate cele patru schimbări
de limbă de predare în școli s-au făcut nu la solicitarea părinților sau a
profesorilor, nici a directorilor de școli sau a consiliilor locale (care toate
își declină prerogativele), ci pe cale administrativă, prin indicațiile
inspectoratelor școlare, subordonate, evident, Ministerului Educației și
Științei al Ucrainei și îndrumate – de cine credeți? – de o armată de sufleuri
din umbră. Iar unii dintre directori, mai curajoși, doar dau din umeri și în
șoaptă susțin că nu pot face nimic.
Niciuna dintre decizii
nu s-a dat scriptic, toate fiind date verbal, ceea ce înseamnă că s-au luat
decizii fără decizii, pe ascunselea, prin indicații, înfricoșări, intimidări,
constrângeri, fără nicio bază legală sau științifică. În alte timpuri
autoritățile executau oameni, spălând urmele, mai recent este executată o limbă
de patru ori, fără nicio urmă scrisă. Asemenea experimente și chiar sfidări la
adresa unei întregi comunități sunt inacceptabile într-un stat de drept, în
care respectul pentru demnitatea persoanei ar trebui să prevaleze. Este de
notorietate destituirea, în 1999, a doamnei Zinaida Pinteac din funcția de
directoare a școlii din Frumușica Veche, raionul Sărata, de facto pentru
refuzul de a trece școala de la limba română la cea „moldovenească”, imediat
„identificându-se” nereguli în procesul de învățământ, deși cu puțin timp
înainte primise titlul de „Eminent al Învățământului din Ucraina”.
Noile dispoziții lingvistice, de regulă, erau
precedate de întâlniri „metodice” ale profesorilor din regiunea Odesa cu
agronomul Anatolii Fetescu, președinte al Asociației moldovenilor din Ucraina,
fost viceguvernator regional, cureaua de legătură dintre autorități și corpul
profesoral, dar și consoarta acestuia. Întâlnirile erau urmate de „indicațiile
prețioase” de a trece de la o denumire a limbii la alta, în funcție de
comandamentul politic al superiorilor. În mod paradoxal, ultimele trei treceri
de la „limba română” la „limba română (moldovenească)”, apoi de la „limba
română (moldovenească)” la „limba moldovenească (română)” și, în final, de la
„limba moldovenească (română)” la „limba moldovenească” au avut loc în perioada
imediată de după semnarea Tratatului privind relațiile de cooperare și bună
vecinătate dintre România și Ucraina. În prezent, același Fetescu dă în
continuare indicații profesorilor din școlile cu „limba moldovenească” de
predare din regiune cum ar trebui să se lupte … cu limba română. Și toate
acestea, sigur, în văzul și cu susținerea deschisă a autorităților.
Acum însă, în cadrul procesului de judecată,
ministerul care a operat aceste schimbări de limbă pentru școlile românilor din
Bugeac se spală pe mâini și, de fiecare dată când răspunde la întrebările ce i
se pun, mereu răspunde cu aceeași frază: „problemele generale privind
stabilirea denumirii limbilor nu se află în competența Ministerului”. Când
niciun părinte, niciun profesor, niciun consiliu pedagogic și niciun consiliu
local n-au cerut schimbarea denumirii limbii în procesul de învățământ, aceasta
s-a produs peste noapte, telefonic sau verbal, de patru ori, iar acum, când
cvazitotaliutatea părinților, profesorilor și consiliilor pedagogice școlilor
din Bugeac solicită fără echivoc trecerea la limba română, Ministerul … nu
mai este competent, și îi direcționează pe toți … către consiliile locale.
Deci, șoferii, plugarii, tractoriștii și micii afaceriști locali, de regulă de
o altă etnie, în funcție dacă vor sau nu vor, ar trebui să decidă denumirea limbii
unei comunități ! O adevărată scenă a teatrului absurdului s-a desfășurat
recent la sesiunea unui consiliu local din regiunea Odesa, când 12 consilieri,
de alte etnii, necunoscători ai limbii române încercau s-o convingă pe
directoarea unei școli și reprezentantul părinților – care doreau din răsputeri
să treacă în statutul școlii limba română ca limbă de predare – că denumirea
corectă a limbii este moldovenească, nu română. Interesant, nu-i așa? Poate și
da, dacă n-ar fi chiar tragicomic.
În fapt, Ministerul niciodată n-a fost
solicitat să definească cum se numește limba românilor moldoveni din Bugeac,
întrucât acest fapt era și este stabilit de două academii, de știință, de
starea de fapt. Solicitarea a fost în sensul că Ministerul, ca for suprem în domeniul
educațional, să dispună trecerea de la denumirea stalinistă a limbii la cea
științifică, întrucât numai cu aprobarea acestuia se poate trece la limba
română în procesul de învățământ.
În acest context apare paradoxal faptul că
moldovenii din R. Moldova și regiunea Cernăuți timp de 31 de ani pot studia în
limba română, iar cei din regiunea Odesa și regiunea separatistă transnistreană
– nu. Este de notorietate faptul că limba română și grafia latină în regiunile
Cernăuți, Transcarpatică și Odesa au fost acceptate începând cu anul de
învățământ 1991/1992, simultan cu R. Moldova, nu prin vreo decizie a vreunui
consiliu local, ci anume cu acordul inspectoratului școlar regional, evident
avându-se consimțământul Ministerului. Faptul că trecerea s-a făcut fără vreo
hotărâre scrisă ne-a fost recent confirmat chiar de inspectoratul școlar
Cernăuți, precizându-se că în arhivele instituției nu s-a identificat o
asemenea decizie.
Este relevantă, în acest context, declarația
doamnei Maria Nicorici, primarul comunei Noua Sulița, care susține că „pe
teritoriul primăriei locuiesc 23 de mii de persoane, dintre care 60% sunt
moldoveni care vorbesc limba română”.
Dând dovadă de un cinism nedisimulat,
Ministerul ucrainean de profil, deși, legal, este instituția centrală în sistemul
instituțiilor de stat în domeniul educației și științei, face tot ce se poate
împotriva cui? – împotriva a mii de elevi români din regiunea Odesa, care,
lipsiți fiind de dreptul la învățământ în limba română, ca denumire corectă a
limbii materne, sunt supuși unei discriminări etnico-lingvistice anume de către
ministerul îndrituit cu protecția lor.
Fiind interpelat asupra competenței de luare
a unei decizii privind trecerea de la așa-zisă „limbă moldovenească” la limba
română de predare în școlile din regiunea Odesa, Ministerul de Justiție al
Ucrainei, după cum era și de așteptat, ne-a direcționat, evident, către
Ministerul Educației și Științei, ca for suprem al țării în domeniul educației.
Același Inspectorat școlar din Odesa, în
răspunsul său (nr.02-04/290 din 01.03.2001) către unul dintre reclamanți,
susține că „potrivit prevederilor Constituției Ucrainei, Legii Educației a
Ucrainei privind realizarea drepturilor cetățenilor la educație și liberă
opțiune asupra/ limbii de predare, colegiul
Ministerului Educației și Științei al Ucrainei, a stabilit denumirea materiei
în următoarea redacție: Limba și literatura moldovenească (română)”. Ce
să înțelegem din tot jocul acesta?
Pe de altă parte,
Departamentul Educație și Știință al regiunii Odesa, drept răspuns la
solicitările noastre asupra celor patru modificări în denumirea limbii de
predare în școlile din Bugeac, susține că… „ nu dispune de informații privind trecerea de la limba
moldovenească de predare la limba română de predare, de la limba română de
predare la română (moldovenească), de la română (moldoveneasc) la moldovenească
(română), de la moldovenească (română) la moldovenească în școlile
minorităților naționale din regiunea Odesa în 1992, 1998, 1999 și 2000”
(răspunsul nr.871/02/52-02 din 23.02.2021). În același răspuns însă,
Departamentul precizează că, anume Ministerul Educației și Științei a aprobat
programele la limba moldovenească, prin ordinele sale. Să vezi și să nu crezi!
Deși într-un alt răspuns (nr.02-05/588 din 19.04.2001) al aceluiași
Departament, vedem o altă abordare: „conform prevederilor Constituției
Ucrainei, Legii Ucrainei privind funcționarea limbilor, Legii Educației privind
realizarea drepturilor cetățenilor la educație și opțiunea pentru limba de
predare, inspectoratul pentru învățământ a
stabilit următoarea redacție a limbii de predare în școlile unde învață elevii
moldoveni: limba și literatura moldovenească (română). Opțiunea pentru
limba de predare intră în competența adunării generale a instituției de
învățământ”. O altă abordare, dar care nu face altceva decât să confirme
regula.
Iar directorii de școli, fiind la
cheremul șefilor, recunosc, care mai deschis care mai cu jumătate de gură, că
nu pot face nimic, întrucât toate deciziile privind denumirea limbii de predare
în școli se iau fără voia lor, a părinților sau a consiliilor pedagogice. Unii
și-au declinat competența în materie către Minister și în punctele de vedere
scrise adresate instanței de judecată.
Totodată, deciziile părinților și ale
consiliilor pedagogice privind această problemă nu contează deloc. Nicio
hotărâre din 2020 a consiliilor pedagogice de a reveni la limba română n-a fost
luată în seamă, iar noile statute, aprobate recent de noile comune, ignoră în
totalitate acest aspect. Una cer părinții și hotărăsc consiliile pedagogice și
alta stabilesc consiliile locale, la recomandările primite de sus sau
promovate prin intermediul „persoanelor de încredere”. Așa s-a
întâmplat în mai toate școlile care acum se află în proces de judecată.
Exemplificăm doar cazul școlilor din Frumușica Veche, Manjiu și Furatu, ale
căror consilii pedagogice, pentru început au decis ca limba procesului de
învățământ să fie cea română. La momentul când directorii au solicitat ca și în
statut să fie trecut acest aspect, primăria Petropavlovca le-a refuzat. Neavând
o altă decizie, directorii au reformulat denumirea limbii de predare, numind-o
„limba moldovenească/română”. Nici în această formulă denumirea limbii n-a
putut să treacă, căci cei de la primărie n-au catadicsit să stabilească în
statutul școlii denumirea limbii în care să fie predate materiile școlare. Iar
pe site-ul de management al sistemului de învățământ al regiunii Odesa
(od.isuo.org), subordonat Ministerului Educației și Științei, aceste școli apar
deja cu limba ucraineană de predare, eventual „conform legii” sau „în limba
minorității naționale” Un adevărat babilonism lingvistic politic ! Asta este
realitatea!
Recent, la editura Bukrek din Cernăuți au
apărut două dicționare – dicționarul ucrainean-român (cu un tiraj de 1564 ex.)
și dicționarul ucrainean-moldovenesc (cu un tiraj de 277 ex.) – identice ca și
conținut, cu același număr de pagini (320), recomandate cu generozitate de
Ministerul Educației și Științei școlilor cu limba română de predare, și,
separat, școlilor cu limba moldovenească de predare. Identitatea conținutului
celor două dicționare, care se deosebesc doar prin titlul lor de pe copertă și
tiraj, nu face altceva decât să dovedească netemeinicia doctrinei celor două
limbi diferite, care în realitate sunt aceeași limbă cu două denumiri, una
științifică și alta politică. Cele două dicționare sunt identice chiar și prin
greșelile care le conțin. Dar pentru Minister aceasta nu contează, după cum nu
contează nici faptul că este nevoit să plătească de două ori același dicționar,
ca și cum n-ar avea ce face cu banii – important este că se încadrează în
tiparele politice de divizare a unei comunități, dictate de mai-marii zilei. Și
mai ceva e de observat: dicționarele având un conținut identic, au traducători
și redactori diferiți (!?). Debarasarea de trecutul totalitar nu-i ușoară…
Numai că, pentru anul de învățământ 2022-2023, editura ministerului cerșește
bani de la comunitate și nu de la minister pentru tipărirea manualelor
destinate școlilor cu limba română și „moldovenească” de predare din Ucraina.
Identitatea limbilor: o nouă șmecherie în stil stalinist
În continuare mă voi referi la două dintre
aspectele recente ale moldovenismului politic din Ucraina, și anume așa numita
recunoaștere de către Ucraina a identității așa-zisei „limbi moldovenești” și
limbii române, după cum și modul în care au înțeles să aplice autoritățile de
la Kiev Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de expertiza art.7 din Legea
Educației.
Un prim aspect care
necesită o clarificare în acest context este așa-numita recunoaștere, anul
trecut, de către Ucraina, în relația cu România, a identității așa-zisei „limbi
moldovenești” și limbii române. Faptul rezultă din comunicatul de presă al MAE
al României din 23.04.2021, de pe urma vizitei ministrului ucrainean de
externe, Dmytro Kuleba, la București, respectiv din interviul vicepremierului
ucrainean, Olga Stefanișina, din 08.06.2021, drept urmare a vizitei sale
oficiale în România. Câteva remarci se impun:
1. Așa-numita recunoaștere a identității
așa-zisei „limbi moldovenești” cu cea română naște o altă întrebare: totuși,
există o limbă sau două? Dacă una este identică cu alta, înseamnă că e una, și
nu două. Sau dacă sunt două, cu denumiri diferite, dar identice, după cum încă
mai vrea să sugereze Kievul, atunci ce s-a schimbat? Sau știința este
substituită cu adevărate șmecherii de stat?
2. Declarațiile demnitarilor ucraineni nu se
corelează nici cu punctul de vedere al instituțiilor pe care le conduc și nici
cu realitățile de pe teren. În aceste condiții, asigurările politice date de
cei doi demnitari ucraineni în cadrul întâlnirilor cu oficialitățile române
sunt desuete. Astfel, MAE al Ucrainei, printr-un răspuns din 06.07.2021, evită
să confirme clar asigurările date de cei doi demnitari ucraineni. Mai mult,
Cabinetul de Miniștri, prin Secretariatul său, ne-a precizat, printr-un
răspuns, din 12.07.2021, pe cât se poate de neechivoc că, „nu dispune de
informații privind recunoașterea de către Ucraina a identității limbilor română
și moldovenească”. Dacă domnul ministru Kuleba îl asigură pe omologul român
de ceva, iar ministerul pe care îl conduce nu confirmă acest lucru, pe de altă
parte guvernul din care face parte neagă explicit afirmațiile ministrului, ce
să înțelegem din acest balamuc? Concluzia că asigurările celor doi demnitari nu
valorează și nu schimbă nimic se impune. Întrebarea dacă au și vrut cumva cu
adevărat să schimbe ceva rămâne deschisă.
3. Atât MAE, cât și Ministerul Educației și
Științei din Ucraina, prin declarațiile făcute, susțin că Ucraina respectă
Opinia Comisiei de la Veneția vizavi de Legea Educației, în special art.7
privind raportul dintre limba de stat și limbile minorităților naționale. În
cazul nostru ne interesează mai mult prevederile pct.48, prin care s-a
menționat „situația particulară a persoanelor, care se identifică drept
moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română
și, prin urmare, limbă oficială a UE”. Menționăm și noi că, Opinia în cauză
a Comisiei de la Veneția face trimitere expresă la hotărârea Curții
Constituționale din R. Moldova din 5 decembrie 2013, care stipulează clar că,
inclusiv prevederile privitoare la instituirea limbii române, în baza grafiei
latine, din Declarația de Independență a Republicii Moldova, fac corp
comun cu legea fundamentală a statului, și prevalează asupra dispozițiilor
acesteia, în care se regăsește sintagma „limba moldovenească”. Drept urmare,
Comisia practic a stabilit (dacă mai era cazul) că și cei care se identifică
moldoveni vorbesc limba română, respectiv vorbesc o limbă oficială a UE, care
se impune a fi tratată în consecință. Astfel, și românii moldoveni din regiunea
Odesa vorbesc limba română, respectiv se impune ca procesul de învățământ să se
desfășoare în limba română. Respectarea Opiniei Comisiei de la Veneția înseamnă
și implementarea acesteia, iar în cazul nostru – trecerea din oficiu la limba
română de predare în școlile din regiunea Odesa, evitându-se furcile caudine
ale instanțelor de judecată. Cu atât mai mult această trecere se impune în
condițiile în care cvazitotalitatea părinților și profesorilor au solicitat
expres acest lucru. De altfel, MAE și Integrării Europene al R. Moldova în data
de 07.04.2021 (prin nota verbală nr.DB/3/220.1-3309) a notificat oficial
Ucraina că întregul procesul de învățământ din R. Moldova se desfășoară anume
în limba română (exceptând procesul de învățământ în limbile minorităților),
solicitând totodată părții ucrainene ca „în procesul de implementare a Legii
Educației din Ucraina să se procedeze astfel încât școlilor cu „limba
moldovenească” de predare să le fie acordate condiții și posibilități identice
cu școlile în care procesul de învățământ se desfășoară în „limba română”,
după cum rezultă din răspunsul primit de la MAE al Ucrainei.
Totodată, Ministerul Educației, Culturii și
Cercetării din R. Moldova ne-a reconfirmat și nouă că procesul de învățământ
din R. Moldova se desfășoară în limba română încă din 1991.
Pe de altă parte, în
comunicatul de presă al MAE al României din 23.04.2021, după întâlnirea cu
ministrul ucrainean de externe, Dmytro Kuleba, se menționează că „ministrul
Aurescu a luat notă de asigurarea omologului său că Ministerul Educației din
Ucraina a transmis deja instrucțiuni autorităților locale de a aplica aceste
prevederi ale legislației ucrainene, inclusiv în regiunea Odesa”.
Investigațiile noastre nu doar că nu confirmă acest fapt, ci, dimpotrivă, cu surprindere
constatăm contrariul. Fiind interpelat asupra actului emis de instituție, în
acest sens, autorităților locale din regiunea Odesa, cu solicitarea de a ni se
pune la dispoziție copia acestuia, Ministerul Educației și Științei ne-a
comunicat că „aplicarea prevederilor legislației ucrainene privind procesul
de învățământ în școlile cu predare în limbile minorităților naționale, în
speță a celor care sunt limbi oficiale a UE, nu necesită emiterea unui act
normativ special” (răspunsul nr.4.5/1429-21/930621 din 03.06.2021).
Concluzia e simplă: contrar asigurărilor ministrului ucrainean de externe date
oficialităților române, o asemenea dispoziție din partea Ministerului Educației
și Științei a Ucrainei către autoritățile regiunii Odesa nu s-a dat. Mai mult, se pare, totuși, că s-au dat, doar că în
sens invers, la care ne vom referi mai jos. Cel puțin asta rezultă din ordinul
emis de directorul școlii din Frecăței (Limanscoe), conform căruia trecerea la
cotele lingvistice ucrainene de predare în școală sunt întemeiate pe două
ordine ale Ministerului Educației și Științei al Ucrainei: nr.1/9-581 din
17.09.2019 și nr.1/9 din 08.04.2020.
Tocmai aici și apare problema: Ucraina
recunoaște, dar nu implementează prevederile Opiniei Comisiei de la Veneția.
Doar că, într-un asemenea caz, Ucraina
nesocotește nu doar Opinia Comisiei de la Veneția, în speță pct.48, ci și
relațiile sale cu România și Republica Moldova, care au fost asigurate de un
tratament unitar al școlilor cu „limba moldovenească” de predare cu cel al
școlilor cu limba română de predare. Pe teren lucrurile stau exact invers.
Astfel, o serie de directori deja au emis ordine de trecere a școlilor la
cotele lingvistice ucrainene, începând cu anul de învățământ 2020/2021, după
cum urmează :
Școala generală de gradele I-III din
localitatea Satu Nou (Novosilca), prin ordinul nr.69/01.06.2020;
Școala generală de gradul I-III din
localitatea Frecăței (Limanscke), prin ordinul nr.37 din 21.09.2021, pentru
anul de învățământ 2021/2022 (în continuarea celui emis pentru anul de
învățământ 2020/2021);
Școala generală de gradele I-III din
localitatea Anadol (Dolinske), prin ordinul nr.40 – od din 16.03.2020. Mai
mult, suntem informați, de direcția școlii date că, „în anul de învățământ
2021/2022 nu există clase cu limba moldovenească de predare”;
Școala generală de gradele I-III din
localitatea Cartal (Orlovca), prin ordinul nr.54 din 04.05.2020;
Școala generală de gradul I-III din
localitatea Barta (Plavni), prin ordinul nr.43/12.05.2020, dublat de ordinul
nr.139/01.09.2021;
Școala generală de gradul I-III din
localitatea Frumușica Veche (Staroselie), prin ordinul intrat în vigoare la
01.09.2021 (deocamdată, însă, domnul director Andrei Muntean refusă să se
conformeze prevederilor legale și să ne transmită copia ordinului).
În unul din cazurile sus-menționate am fost
informați că, deschiderea claselor a X-XI cu limba de predare „moldovenească”
în anul de învățământ 2021/2022 a fost condiționată de primăria locală (oare
doar de primărie?) anume de trecerea în avans la cotele lingvistice ucrainene
de predare în școală, ceea ce s-a și întâmplat. Vorbim aici practic de obligareaadministrației școlii de a trece la cotele lingvistice ucrinene în avans față
de prevederile legale.
Este ușor de observat că „atenția” autorităților,
în acest caz, s-a îndreptat, deloc întâmplător, spre fostul raion Reni, în care
din cele 7 școli, 5 erau moldovenești, iar în celelalte două, cu predare în
limba ucraineană, majoritatea elevilor tot români moldoveni sunt. Fostul raion
Reni avea cea mai ridicată pondere a populației românești, comparativ cu
celelalte raioane din regiunea Odesa, respectiv a nimerit sub lovitura de
grație a „integrării” imediate. Iar a șasea școală nu este alta decât școala
din satul de baștină a lui Anatolii Fetescu, liderul moldovenist din regiunea
Odesa. E bine de știut, în acest context, că în toată perioada de existență a
Asociației moldovenilor din Ucraina nu s-a înregistrat niciun demers public de
apărare, din partea acesteia, a intereselor școlilor, fie și „moldovenești”,
din regiunea Odesa, deși, din cele 21 de școli românești rămase de la URSS în
Bugeac a rămas doar una, restul fiind sau ucrainizate definitiv sau devenind
mixte.
4.Iar dacă de continuat în logica sintagmei
recente a „identității limbilor moldovenească și română”, considerăm că aceasta
nu are nicio relevanță, întrucât Ucraina de mai multă vreme a recunoscut o
asemenea identitate în relația cu Republica Moldova. Or, limba română fiind
aceeași în România și Republica Moldova, nu putem vorbi de o recunoaștere a
unei asemenea identități de către Ucraina separat pentru România și separat
pentru Republica Moldova, ci doar raportat la aspectul lingvistic și nu al
țării de circulație. Prin comparație, Ucraina n-a făcut niciodată vreo
declarație în sensul că recunoaște identitatea limbii germane din Austria cu
cea din Germania, sau a celei engleze din SUA cu engleza din Marea Britanie,
eventual din Canada sau Australia. Recunoscând o asemenea identitate prin
acordurile internaționale semnate cu Republica Moldova, încă din anii ’90, nici
măcar nu trebuia de adus în discuție o a doua recunoaștere a identității, de
data asta în relația cu România, întrucât o asemenea „recunoaștere” este doar
pentru necunoscători și are un caracter strict propagandistic, de fațadă,
lăsând impresia unei mari generozități a părții ucrainene față de partea
română, dar în realitate făcându-se doar pentru a câștiga imagine, fără să
schimbe nimic pe fond, pentru a trage de timp, probabil până la asimilarea
definitivă a comunității românești din Bugeac. De altfel, perioada de după 2017
doar a confirmat cele constatate. Mai mult, în acordurile internaționale
încheiate cu Republica Moldova, Ucraina a recunoscut, de multă vreme, atât
identitatea etnică român/moldovean cât și cea lingvistică, care, din păcate, nu
este suficient valorificată în relațiile cu Ucraina. Exemplificăm cele de mai
sus :
– Tratatul de bună vecinătate, prietenie și
colaborare dintre Republica Moldova și Ucraina, încheiat la Chișinău la 23
octombrie 1992, în limbile română și ucraineană ;
– Protocolul privind cooperarea în domeniul
învățământului pentru perioada anilor 2017-2020 (Chișinău, 18.11.2016) de
asemenea a fost încheiat în limbile română și ucraineană; mai mult, în
textele anterioare ale acordurilor și protocoalelor bilaterale anterioare din
domeniul colaborării bilaterale în domeniul educației a fost inclusă în mod
expres sintagma „minoritate națională moldovenească (română)” și „limbă
și literatură moldovenească (română)”, cum ar fi:
– Acordul între Guvernul republicii Moldova
și Guvernul Ucrainei privind colaborarea în domeniul învățământului, științei
și culturii, semnat la 20.03.1993, la Chșinău ;
– Acordul între Ministerul Educației și
Științei al Republicii Moldova și Ministerul învățământului al Ucrainei privind
colaborarea în domeniul științei și învățământului, semnat la 04.06.1993, la
Chișinău;
3.Acordul dintre Guvernul Republicii Moldova
și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind recunoașterea reciprocă și
echivalarea documentelor de studii și titlurile științifice, semnat la
18.05.2001, la Kiev;
4.Protocolul între Ministerul Educației al
Republicii Moldova și Ministerul Educației și Științei al Ucrainei privind
colaborarea în domeniul învățământului pentru anii academici 2010-2011,
2011-2012 și 2012-2013, semnat la 29.06/2010, la Chișinău.
(I)raționalul politic: vrem – vă dăm, nu vrem – nu vă dăm
limba română
Și totuși, cine ar trebui să decidă care e
denumirea corectă a limbii vorbite de românii (unii declarați „moldoveni”) din
Ucraina? Poate Ucraina să ia o decizie în această privință? Sau luarea unei
asemenea decizii e de competența poporului purtător al acelei limbi, prin
instituțiile sale? E aceasta o chestiune care necesită o rezolvare politică sau
e o problemă care solicită rezolvare științifică? Răspunsul e simplu: după cum
nimeni nu se poate pronunța asupra denumirii corecte a limbii ucrainenilor
decât însuși ucrainenii, la fel și asupra denumirii corecte a limbii românilor
moldoveni nu se pot pronunța decât purtătorii ei nativi, prin instituțiile
științifice și de stat. Doar o asemenea abordare este corectă din toate
punctele de vedere, nu în ultimul rând moral. Reamintim punctul de vedere al
ombudsman-ului lingvstic al Ucrainei, Taras Kremini, care a negat în mod expres
competența vreunei instituții de stat a Ucrainei asupra subiectului discutat.
Și cum să nu ne amintim aici de vorbele biblice : să nu-i faci altuia ceea ce
ție nu-ți place ? Atunci cum e posibil să schimbi denumirea unei limbi de 4 ori
în opt ani, după cum s-a întâmplat în regiunea Odesa ? Comenzile politice sunt
mai importante decât bunul simț ?
Refuzul autorităților, în speță a Ministerului
Educației și Științei din Ucraina, de a consimți la trecerea, în școlile din
regiunea Odesa, la denumirea corectă a limbii de predare, după cum solicită
părinții, sfidează dreptul legitim al copiilor de a învăța în limba lor
maternă, cu denumirea corectă a acesteia. Majoritatea statelor, inclusiv
Ucraina, prin obligațiile internaționale, Constituție și legislația internă
s-au angajat să pornească în acțiunile sale de la interesul superior al
copilului. Menționăm aici doar Convenția cu privire la drepturile copilului,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989, intrată în vigoare la
2 septembrie 1990, ratificată de Ucraina, prin care statele semnatare ținând
seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în
protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, prin art.3 au convenit,
printre altele :
1.În toate acțiunile care privesc copiii,
întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de
instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele
legislative, interesele copilului vor
prevala.
2.Statele părți se obligă să asigure
copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării
sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale
reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost
încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative
și administrative corespunzătoare.
Sub acest aspect, subliniem faptul că,
Ucraina, prin vocea ex-președintelui Petro Poroșenko, a guvernului și, separat,
a MAE și a Ministerului Educației și Științei au declarat ferm că vor respecta
Opinia Comisiei de la Veneția privind art.7 din Legea Educației a Ucrainei. Mai
mult, cu toții au mulțumit sincer Comisiei pentru munca depusă. În cazul
nostru, ar trebui să rezulte cel puțin două efecte logice :
1) trecerea la limba română în procesul de
învățământ, și eliminarea oricăror discriminări la care sunt supuși mii de
elevi și profesori ai școlilor cu „limba moldovenească” de predare
(unificarea programelor de învățământ, studierea după aceleași manuale,
posibilitatea elevilor de a participa la olimpiadele de limba și literatura
română, cursuri de perfecționare unice pentru profesorii din cele trei regiuni,
Odesa, Cernăuți și Transcarpatică etc.), și
2) pentru perioada de tranziție la limba
română, aplicarea unui tratament identic al școlilor cu „limba
moldovenească” de predare în raport cu școlile cu limba română de predare. Or,
trecerea în avans la cotele linvistice ucrainene în cele șase școli
sus-menționate s-a făcut ilegal și în desconsiderarea angajamentelor asumate.
Aceasta întrucât Legea Educației a statuat perioada de trecere la cotele
linvistice ucrainene pentru școlile cu predarea în limbile oficiale ale Uniunii
Europene doar începând cu data de 1 septembrie 2023.
După cum am fost informați de către Ministerul
român al afacerilor externe, prin răspunsul din 18 august 2020, „în acest
context și ca urmare a demersurilor părții române, partea ucraineană a informat
că, la nivelul școlilor care folosesc așa-zisa „limbă moldovenească”, vor fi
aplicate prevederile legislației ucrainene aplicabile limbii române, limbă a
unui stat membru al Uniunii Europene”. Era de așteptat anume așa să se și
întâmple, dar… una anunță/promit demnitarii ucraineni la București și
Chișinău, și cu totul altceva se întâmplă practic în Ucraina.
În aceste condiții, Consililul Național al
Românilor din Ucraina, printr-un memoriu adresat Ministerului Educației și
Științei din Ucraina în data de 05.01.2021 a solicitat să se dispună
anularea/revocarea tuturor ordinelor directorilor de școli din regiunea Odesa
care au trecut deja, nelegal, la cotele linvistice ucrainene. Drept răspuns,
Ministerul, în loc să fie preocupat de această situație de ilegalitate în
curtea sa, ne-a informat că „nu are prerogative prin care ar putea să
anuleze ordinele directorilor de școli generale, dar nici în ceea ce privește
definirea sau interzicerea denumirii limbilor minorităților naționale”.
Același Minister a refuzat să răspundă clar dacă școlile cu „limba
moldovenească” de predare a regiunii Odesa se încadrează sau nu la școli cu
predarea într-o limbă oficială a Uniunii Europene, respectiv dacă directorii
acestor școli sunt în drept să emită ordine de trecere la cotele lingvistice
ucrainene anterior datei de 1 septembrie 2023. Rezultă că, din punctul de
vedere al Ministerului, obligațiile internaționale ale Ucrainei sunt una, iar
ordinele directorilor – cu totul alta, iar bietul minister nu mai poate face
nimic. Dar cum oare s-a întâmplat că același biet minister a reușit să
„convingă” atât de autonomele școli să-și schimbe – la unison ! – denumirea
limbii de predare în procesul de învățământ de patru ori în numai opt ani,
între 1992-2000? Comentariile sunt de prisos.
Pe de altă parte, MAE
al Ucrainei, fiind sesizat cu situația creată, ne-a informat că „nu deține
informații despre modul de implementare practică a actelor menționate în
procesul de învățământ din școlile ucrainene”. Am înțeles că MAE ucrainean
nu deține asemenea informații, dar fiind sesizat cu niște nereguli concrete,
nici nu vrea să dețină asemenea informații și să se implice în respectarea
angajamentelor internaționale asumate și promisiunilor date Bucureștiului și
Chișinăului? Că doar anume MAE este prin lege obligat să vegheze la respectarea
obligațiilor internaționale asumate de Ucraina. Sau poate ministerul de profil
veghează selectiv la respectarea obligațiilor? Aceasta și pentru faptul că
zilnic suntem martori cum același minister face apeluri la respectarea
dreptului internațional de către alții, în special de către vecinii din est,
fiind indignat că nu e auzit.
Înlăturarea politicului din sfera educației
nu mai suportă amânare. Nu credem că este în interesul Kievului să se afle la
nesfârșit în aceeași barcă cu Moscova și regimul separatist de la Tiraspol
într-o problemă atât de sensibilă ca definirea identității etnice și
lingvistice a românilor din Ucraina. Cu cât mai repede Kievul se va debarasa de
sechelele regimului totalitar sovietic, cu atât mai bine pentru imaginea țării.
La fel se va bucura și comunitatea românească când va vedea că Legea
decomunizării din Ucraina e aplicată corect și față de produsul gândirii
staliniste numit „limba moldovenească”, armă ideologică cu bătaie lungă scoasă
din mâneca largă a Kominternului spre a extinde bolșevismul ca paravan al
scopurilor anexioniste rusești în zona sud-est europeană. Cele patru schimbări,
din oficiu, în denumirea limbii de predare în procesul de învățământ a regiunii
Odesa, în perioada anilor 1992-2000, sunt izbitor de asemănătoare cu
schimbările similare avute loc, sub bagheta lui Stalin, în Transnistria
sovietică: revenirea la limba română, în 1932, fiind urmată de reinstalarea, la
ordin, a „limbii moldovenești”, în 1938. Poate a fost și o diferență: în timp
ce adepții limbii române și alfabetului latin din Transnistria anilor ’30 au
fost cu toții lichidați prin GULAG-uri, adepții limbii române din regiunea
Odesa de după 1991 s-au ales … doar cu destituiri din funcții și
marginalizări. Și, de ce să nu recunoaștem „indulgența” diriguitorilor din
Ucraina, care spre deosebire de cei din Tiraspol, au lăsat, totuși, „limbii
moldovenești” din regiunea Odesa alfabetul latin. În schimb, și unii și alții
au în continuare un numitor comun: a te pronunța deschis pentru limba română în
regiunea Odesa deseori echivalează, de facto, cu a te pronunța împotriva
Ucrainei, iar la Tiraspol același lucru echivalează cu a te pronunța împotriva
RMNistrene și a Moscovei, orice discuții bazate pe criterii științifice
negăsindu-și loc în spațiul public.
Pe alocuri se mai fac și amenințări directe
din partea autorităților, militanților pentru limba română ca limbă de predare
în școlile regiunii Odesa, amintindu-le și de prevederile codului penal al
Ucrainei. Așa s-a întâmplat și cu Anatol Popescu, președintele Asociației
național-culturale „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, care, prin
solicitarea de unificare a programelor de învățământ în școlile cu „limba
moldovenească” de predare din regiunea Odesa cu cele din regiunile Cernăuți și
Transcarpatia (cu limba română de predare) a stârnit furia Consiliului pentru
relații interetnice de pe lângă Ministerul Culturii al Ucrainei, în speță a
președintelui acestuia, Abramovici L.O. În răspunsul său către Anatol Popescu
la o asemenea solicitare, Abramovici L.O., după ce face trimitere la
prevederile art.161 din Codul penal (prin care se pedepsesc infracțiunile de
incitare la ură interetnică, rasială și religioasă și acțiunile asimilate
acestora), aidoma timpurilor de tristă amintire, ridică pumnalul și o spune
direct: „apelurile la unificarea programelor de învățământ în instituțiile
școlare pot fi interpretate ca tentative de incitare la ură interetnică pe
criterii lingvistice între comunitățile etnice moldovenească și română din
Ucraina”. Sic ! În același răspuns, Abramovici L.O. s-a angajat să convoace
experți, comisii și comitete pentru studierea „problemei” date, fără să știm și
noi care a fost finalul expertizelor diferenței între „limba moldovenească”
comparativ cu cea română. O remarcă se impune la toate aceste expertize de-a
lungul vremurilor: niciunul dintre „experți” nu este cunoscător al limbii
române. Și pentru că domnul Abramovici tot face trimitere la voința poporului,
ne întrebăm dacă a avut cumva curiozitatea să afle în ce măsură a fost sau nu
auzită voința poporului în perioada anilor 1992-2000, când denumirea
limbii de predare în procesul de învățământ s-a modificat de 4 (patru !) ori,
fără nici o consultare populară. Iar atunci când voința poporului, în 2020, a
fost exprimată expresis verbis, prin miile de cereri depuse de părinți
pentru a trece la limba română, Abramovici și K au tăcut.
Și mai susține domnul Abramovici ceva cu
tărie: „hotărârile Curții Constituționale a Republicii Moldova privind
statutul limbii române ca limbă de stat nu obligă cu nimic statul ucrainean la
executarea acestora”. (Uite așa: pentru Comisia de la Veneția contează, iar
pentru domnul Abramovici – ba). Asta pentru a închide definitiv problema, după
cum consideră reprezentantul Ministerului Culturii, dând de înțeles că situația
va fi rezolvată de cine trebuie și cum trebuie, nicidecum în
modul solicitat de Anatol Popescu. Așadar, suntem în drept să ne întrebăm: dacă
deciziile Curții Constituționale ale R. Moldova nu contează, la fel și faptul
că întreg procesul de învățământ din R. Moldova se desfășoară în limba română,
nici opiniile specialiștilor nu contează, la fel și miile de cereri ale
părinților și profesorilor din regiunea Odesa tot nu contează, atunci ce
contează pentru Ministerul Culturii din Ucraina?
De altfel, nici Ministerul Educației și
Științei nu vrea să audă, deocamdată, de unificarea programelor de învățământ a
școlilor comunității românești din cele trei regiuni ale Ucrainei (Cernăuți,
Transcarpatia și Odesa).
Academiile de științe din București și
Chișinău, Curtea Constituțională din Chișinău, romaniștii de talie
internațională și cele trei catedre (cabinete) de filologie română din Ucraina
s-au pronunțat în repetate rânduri în favoarea unității limbii române și
denumirii corecte a acesteia. Din comunicatul MAE al României, din 19.06.2021,
mai aflăm că „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat solicitarea către Ucraina
ca, pornind de la recunoașterea identității între limba română și așa-zisă
„limbă moldovenească”, confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021,
aceasta să recunoască oficial inexistența „limbii moldovenești”.
Este, deci, rândul Kievului să hotărască,
dacă vrea să fie de aceeași părere cu lumea științifică și Adevărul sau
simulează în continuare „voința poporului” exprimată de…agronomul Fetescu.
Libera opțiune a părinților și profesorilor
din regiunea Odesa pentru limba română nu poate fi îngrădită de nimeni. Este
regretabil că tocmai Ministerul Educației și Științei din Ucraina, primul
chemat în soluționarea acestei probleme artificiale, create de regimul
totalitar stalinist este vârful de lance în stăvilirea acestui deziderat
legitim și firesc. Dreptul la denumirea corectă a limbii de predare în procesul
de învățământ este subsumat dreptului la limba maternă, iar în consecință,
aflat sub protecția reglementărilor naționale și internaționale privind
drepturile omului. Îngrădirea acestui drept este incompatibilă cu statul de
drept, iar autoritățile ucrainene nu vor putea la nesfârșit obliga părinții
să-și educe copiii într-o limbă inexistentă, inventată de regimul stalinist.
Ucraina, ca stat fondator al ONU, are
obligații morale în plus la respectarea obligațiilor internaționale asumate
prin tratate, în special referitoare la drepturile omului, implicit ale
copilului. În cazul dat, ne referim la art.4 din Declarația ONU cu privire la
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase
și lingvistice, art.34 din Documentul de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane
OSCE, art.14 din Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale,
art.5 din Convenția UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul
învățământului, art.27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile
și politice prin care statele semnatare, inclusiv Ucraina, s-au obligat să
garanteze minorităților naționale dreptul la educație în limba maternă. Ai
impresia uneori că politrucii de ieri și de azi ai „limbii moldovenești” mai
așteaptă ca și în documentele la nivel ONU să fie stabilită procedura de
trecere de la „limba moldovenească” la cea română, nefiind suficientă știința,
voința părinților și bunul simț.
Într-o altă ordine de idei, prin
similitudine, conform prevederilor internaționale, nimeni nu poate fi ținut cu
forța să aparțină de o anumită etnie. Astfel, art.3, alin.1 din Convenția-cadru
pentru protecția minorităților naționale a statuat că „orice persoană
aparținând unei minorități naționale are dreptul să aleagă liber dacă să fie
tratată sau nu ca atare și nici un dezavandaj nu poate rezulta dintr-o asemenea
alegere ori din exercițiul drepturilor legate de acesta”. Și art.11 din
Legea minorităților naționale din Ucraina a stabilit că, cetățenii Ucrainei
pot opta liber pentru etnia de care vor să aparțină. Este cazul să ne
amintim aici de adagiul juridic latin Qui potest maius, potest et minus(cine poate mai mult, poate și mai puțin). Prin urmare, dacă o persoană este
liberă să opteze pentru apartenența la o anumită etnie, de ce nu poate să
opteze pentru denumirea corectă a limbii materne? Întrebarea este mai mult
retorică, întrucât raspunsul este clar: da, poate. Și această opțiune nu
aparține ministerului, diferitor politruci sau consiliilor locale, ci științei
și părinților.
Atât sub aspectul
nerecunoașterii dreptului elevilor din regiunea Odesa de a fi instruiți în
limba maternă cu denumirea sa firească, cât și trecerea în avans la cotele
linvgvistice ucrainene într-o serie de școli din aceeași regiune, pe motivul
fals că aceste școli sunt cu „limba moldovenească” de predare, diferită de cea
română, Ucraina aduce atingere unui principiu esențial de drept internațional,
fixat în Declarația din 1970 asupra principiilor dreptului internațional
privind relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Cartei ONU, și
anume principiul respectării cu bună credință a obligațiilor asumate în
conformitate cu dreptul internațional. În legătură cu aceasta, Convenția de
la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede că „Orice tratat în
vigoare obligă părțile și trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credință”. De
asemenea, Convenția prevede că un stat nu poate să invoce prevederile dreptului
său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. În esență, conduita
statelor trebuie să fie conformă nu numai literei tratatelor, ci și spiritului
acestora, obiectivului urmărit prin normele de drept internațional respective,
toate aceste prevederi luate împreună subsumându-se principiului pacta sunt
servanda. Neonorarea fățișă a angajamentelor oficiale asumate de către
autoritățile ucrainene față de cele două state vecine și prietene, România și
R. Moldova, privind tratarea uniformă a școlilor cu așa-zisa limbă
moldovenească de predare și a școlilor cu limba română de predare nu poate să
rămână neobservată și nici de durată. Astfel este ignorată și Opinia Comisiei
de la Veneția (pct.48). Nu este deloc confortabil să constați, pe de o parte,
susținerea necondiționată a Ucrainei de către România și R. Moldova în
parcursul ei european, iar pe de alta, modul în care Ucraina ține morțiș să
păstreze una dintre dogmele regimului totalitar stalinist – așa-zisa limbă
moldovenească. De altfel, la propunerea deputatului Miroslav Petrețchi,
președintele Uniunii Ucrainenilor din România, Parlamentul României a adoptat
Legea nr.213/2018 privind instituirea Zilei Limbii Ucrainene în România, anual
la 9 noiembrie.
Dacă Ucraina nu-și dorește o adevărată
decomunizare, inclusiv prin renunțarea la sintagma stalinistă de „limbă
moldovenească”, sperăm să o facă instanțele de judecată, poate chiar Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Deocamdată, mii de părinți și profesori din
regiunea Odesa, prin reprezentanții lor, se judecă la Instanța de contencios
administrativ din Kiev pentru readucerea în procesul de învățământ a LIMBII
ROMÂNE. Nu cunoaștem ca în Europa să mai fi avut loc un proces pentru denumirea
corectă a limbii de predare în școli. Dar nici 60% din populația românească a
Ucrainei nu mai poate fi ținută ca ostatici ai unei limbi inventate de regimul
totalitar sovietic și a unei politici cu rezonanță stalinistă.
Este adevărat și faptul că, subiectul „limbii
moldovenești” din Ucraina ar fi trebuit să fie deja rezolvat în relațiile
diplomatice ale Bucureștiului și Chișinăului, pe de o parte, cu Kievul, pe de
alta. Un demers comun, clar și ferm, în acest sens, către autoritățile
ucrainene se impune cât mai rapid posibil, întrucât a persevera în promovarea
dogmelor lingvistice staliniste înseamnă a-i sfida nu doar pe copiii, părinții
și profesorii din Bugeac, ci și bunul simț în relațiile cu cele două state
vecine, România și Republica Moldova, în noul context european.
În numele adevărului trebuie să mai
recunoaștem ceva: toate aceste derapaje cu așa-zisa limbă moldovenească din
URSS, apoi din Ucraina de după 1991, cu atât mai mult după 2014, s-au întâmplat
și din cauza așa zisei corectitudini politice (politically correct) a
Bucurestiului.
La 1 februarie a.c. s-au împlinit 30 de ani
de la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Ucraina, ocazie cu
care a avut loc o discuție telefonică între președintele român, Klaus Johannis,
și cel ucrainean, Volodâmâr Zelenski. Cu acest prilej, președintele României,
după cum se menționează în comunicatul de presă al Administrației Prezidențiale”a acordat un amplu spațiu, în convorbirea telefonică, soluționării
problemelor legate de drepturile persoanelor aparținând minorității române din
Ucraina, îndeosebi privind protecția identității lingvistice a etnicilor
români. În acest sens, Președintele
României a reiterat așteptarea ca, pornind de la recunoașterea identității
între limba română și așa-zisa ”limbă moldovenească”,
confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, Ucraina să recunoască
oficial inexistența „limbii moldovenești”. Pe de altă parte, subiectul
dat lipsește cu desâvârșire pe pagina oficială a președinției ucrainene, ceea
ce denotă lipsa de interes a Ucrainei față de problema dată. Pentru Ucraina,
problema „limbii moldovenești” este una geopolitică, în timp ce pentru România
este una lingvistică. În egală măsură e limpede că a ține morțiș la așa-zisa
limbă moldovenească de către Kiev nu mai corespunde stadiului actual al
relațiilor româno-ucrainene.
Recent, în cadrul întâlnirii trilaterale a
miniștrilor de externe din Ucraina, România și R. Moldova, din 15.09.2022,
desfășurată la Odesa, „ministrul Bogdan Aurescu a reiterat, alături de omologul
din Chișinău, și cu această ocazie solicitarea către Ucraina de a recunoaște în
mod oficial inexistența așa-zisei „limbi moldovenești”, pornind de la
recunoașterea identității între limba română și așa-zisa limbă moldovenească
confirmată de partea ucraineană în luna aprilie 2021, subliniind totodată
importanța respectării drepturilor identitare ale românilor din Ucraina prin
asigurarea acelorași standarde de care se bucură și etnicii ucraineni din
România, în conformitate de altfel și cu declarațiile din luna aprilie 2022 ale
Președintelui Zelenski”.
Identificarea unor soluții echitabile și
durabile pentru asigurarea dreptului firesc al comunității românești la
educație în limba maternă, conform prevederilor art.13 din Tratatul de bază
româno-ucrainean, al Constituției Ucrainei (art.22, 53), precum și al
angajamentelor internaționale asumate, după cum și renunțarea oficială la
inexistenta „limbă moldovenească”, ar putea constitui niște prime gesturi de
bună-credință și a înțelegerii impasului creat din partea Ucrainei.Aceasta și
pentru faptul că o condiție sine qua non pentru a fi european este să
accepți și să promovezi valorile europene, iar drepturile unei întregi
comunități, de cca.500.000 de persoane, nu pot fi constant ignorate. Și pentru
aceste drepturi în prezent sute de români, cetățeni ucraineni, luptă eroic
pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Ucrainei, iar
câteva zeci deja și-au pierdut viața.
Răspunsul Ministerului ucrainean al
Afacerilor Externe din 31.08.2022 prin care se respinge o nouă solicitare a
Consiliului Național al Românilor din Ucraina de a renunța definitiv la „limbă
moldovenească” din sistemul de învățământ al regiunii Odesa este de-a dreptul
halucinant. Vom reda în continuare doar partea finală a acestuia : „potrivit
Ministerului Afacerilor Externe, în condițiile agresiunii militare pe scară
largă a Rusiei împotriva Ucrainei, problema renunțării la utilizarea termenului
„limba moldovenească” poate fi folosită de agresor pentru a incita la vrajba
interetnică în țara noastră”. Așadar, după ce timp de 31 de ani de
independență a Ucrainei, în condiții de pace, această problemă mult-discutată
nu s-a dorit să fie soluționată, acum vinovați sunt… războiul și agresorul.
Am fi dorit să aflăm de la MAE care ar fi vrajba interetnică (între cine și
cine) la care se referă, fiindcă, sub acest aspect, comunitatea a rămas
nedumerită. Iar a face orice legătură între dreptul părinților de a-și educa
copiii în limba lor maternă, cu denumirea științific corectă, dar și a profesorilor
de a preda în această limbă europeană, după cum a solicitat cvazitotalitatea
acestora în august 2020, cu invazia rusească, nu poate fi calificat altfel
decât cinism de prost gust, care nu face altceva decât să compromită
instituțional imaginea Ucrainei.
Pe de altă parte,
răspunsul sus-amintit denotă și altceva : Ministerul de Externe al Ucrainei
recunoaște în mod expres că, din punctul de vedere al autorităților ucrainene,
problema așa-numitei limbi moldovenești este una strict (geo)politică, neavând
nimic de a face cu știința lingvistică. Pe scurt, vrem-renunțăm (când vom avea
chef), nu vrem – nu renunțăm. Astfel, comunității românești din regiunea Odesa
i s-a stabilit oficial rolul de cerșetoare a unui drept natural, asupra căruia
statul ucrainean n-are nicio atribuție,
În aceste condiții ai impresia că, exact după
cum Bondarciuk, fost secretar al CC al PC din RSSM rostea de la tribuna Uniunii
Scriitorilor din Moldova, în 1988, faimosul slogan „Net, net i eșcio raz net”
atunci când s-a pus problema oficializării limbii române în Constituția
republicii, azi, alți politruci, din Ucraina, spun „Ni, ni i șce raz ni” limbii
române în regiunea Odesa.
Kievul a tolerat participarea (sau poate mai
mult decât atât) cetățenilor ucraineni – membri ai unor formațiuni
paramilitare, în conflictul transnistrean din 1992 de partea armatei a 14-a,
mercenarilor cazaci și a separatiștilor de la Tiraspol împotriva suveranității
și integrității teritoriale a Republicii Moldova (spre deosebire de R. Moldova,
care în prezent, tot în situație de conflict, se comportă exemplar față de
Ucraina). După cum și România.În aceste condiții apare firească întrebarea :
oare cât va mai merge Kievul cot la cot cu regimul separatist de la Tiraspol și
acoliții săi, în promovarea unui moldovenism politic deșănțat și a unei
așa-zise limbi moldovenești inexistente, sfidând o întreagă comunitate, două
state vecine, dar și bunul-simț? Chiar dacă este lingvistic, tot separatism se
numește, acesta neavând nimic comun nici cu valorile europene, nici cu vectorul
european constituțional al Ucrainei și nici cu interesele, inlusiv pe termen
lung, ale Ucrainei, mai ales în condițiile de azi.
Dr. Eugen PATRAȘ, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți
Pentru Documente puteți descărca fisierul DOC de AICI
About Post Author
