Florin Palas: Brașov, 15 Noiembrie 1987 – tradiție, continuitate anticomunistă și solidaritate

Nu este întâmplător faptul că la Brașov a avut loc revolta muncitorească
anticomunistă din 15 Noiembrie 1987. Brașovul este un oraș cu o puternică
tradiție anticomunistă. Încă din momentul instalării trupelor sovietice în
țară, la 23 august 1944, a existat o rezistență anticomunistă acerbă, culminând
cu rezistența armată în munți.

O mărturie de excepție despre acea perioadă ne-a
fost lăsată de foștii deținuți politic, regretații Petre Baicu și Alexandru
Salcă, autori ai lucrării „Rezistența în munți și în orașul Brașov – 1944 –
1948” (apărută
la Editura Transilvania Expres, 1997). Grăitoare în
acest sens sunt și mărturiile luptătorilor cu arma în mână împotriva
comunismului, fondatorilor Centrului Rezistenței Anticomuniste, sculptorul Nicolae Purcărea și
doctorul Teofil Mija, supraviețuitori ai infernului comunist.

Acum 65 de ani,
în noaptea de 14-15 noiembrie 1957, au fost împușcați ultimii luptători
anticomuniști din Munții Făgărașului, capturați de Securitate în urma trădării
profesorului Grovu. Liderul Grupului Carpatin Făgărășean, Ion Gavrilă Ogoranu,
a supraviețuit printr-o minune dumnezeiască. Avea să stea ascuns, fiind prins
abia în anul 1976. Și ne-a lăsat, într-o operă memorialistică remarcabilă, „Brazii
se frâng, dar nu se îndoiesc”, mărturia acestui episod.

Ca un arc peste
timp, tot într-o noapte de 14 spre 15 noiembrie, în anul 1987, un grup de
muncitori de elită din cadrul Secției 440 a Întreprinderii de Autocamioane
Brașov declanșează o grevă de protest la locul de muncă. În 15 Noiembrie 1987
manifestarea muncitorilor, care inițial era axată pe revendicări de ordin social, se transforma
într-o revoltă anticomunistă de mare amploare. Era, așa cum afirmă cea mai mare
parte a istoricilor avizați, începutul sfârșitului regimului comunist din
România. Au urmat represaliile Miliției și Securității. 183 de persoane au fost
cercetate, 61 de muncitori au fost arestați și deportați, iar alți 17 au fost
supuși anchetelor, atât la Brașov, cât și la București, după care au fost puși în libertate. De fapt, cu
toții au fost urmăriți în continuare de Securitate. Unii, chiar și după
evenimentele din decembrie 1989. 

Protestele
brașovenilor nu s-au oprit aici. În 22 noiembrie 1987, un grup de studenți de
la Facultatea de Silvicultură afișează în fața cantinei din Complexul
Studențesc Memorandumului o pancartă,  pe
care scria: „Muncitorii arestați nu
trebuie să moară!”. Studenții sunt arestați, exmatriculați și deportați din Brașov. Au fost
angajați ca muncitori necalificați, deși, așa cum recunoaște și fostul rector
al Universității Brașov, Filofteia Negruțiu, erau studenți fruntași. Alți
studenți silvicultori, printre care îi amintim pe Ioan Florea, Sebastian Stroe,
Viorel Apopei, au fost interogați de Securitate din cauza încercării de a
organiza o manifestație pentru eliberarea colegilor arestați. În luna decembrie
1987, un nou grup de studenți, format din Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu și
Marian Lupou, inscripționează pereții corpurilor M și T ale Universității
Brașov cu mesaje anticomuniste. Au cerut eliberarea muncitorilor și studenților
arestați. La rândul lor, sunt arestați și exmatriculați.

În 2 martie 1989, Liviu Corneliu Babeș își dă foc pe o pârtie din Poiana
Brașov, în semn de protest față de regimul totalitar. A lăsat lumii mesajul său
de libertate îndreptat împotriva sistemelor dictatoriale: „Stop murder. Brașov = Auschwitz”. A îmbrăcat cămașa morții pentru a atrage atenția opiniei publice mondiale
despre ce se întâmplă în România.

Singurul intelectual care a luat apărarea muncitorilor brașoveni a fost  doamna Doina Cornea, care a răspândit,
împreună cu fiu său, Leontin Iuhasz, 160 de manifeste pe care era scris:
„Solidaritate cu muncitorii din Brașov în grevă!”. După un an, a făcut un nou
apel românilor pentru a se solidariza cu muncitorii brașoveni prin aprinderea
unei lumânări în seara de 15 noiembrie. Este demn de semnalat că a treia
scrisoare a doamnei Doina Cornea, prin care protesta față de distrugerea
satelor românești, a fost semnată de câțiva muncitori brașoveni, conduși de „recidivistul” Mihai Torjo, ca și de muncitorul clujean Iulius Filip, extrem de puțin cunoscut în România,
dar decorat de statul polonez cu Crucea de Cavaler al Ordinului pentru Merit al
Republicii Polone. Iulius Filip este cel care a avut curaj să adreseze un mesaj
de salut primului congres al Solidarității din Polonia.

Din păcate, uriașa jertfă românească pe altarul luptei anticomuniste este
puțin cunoscută. Prin acest articol aducem o închinăciune luptătorilor
anticomuniști. Adevăraților luptători pentru România. Știuți și neștiuți. Morți
sau vii.