man Model National Știri

Nicicînd nu visam ca, avînd la Cotroceni un fost profesor drept președinte, nivelul educației școlare să ajungă atît de jos! OPINIA PROFESORULUI

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Citind
articolele din presă despre rezultatele obținute la examene de
elevii din gimnazii anul acesta, am meditat iarăși cu amar la
soarta învățămîntului românesc apăsată de această dată de
„guvernul meu” – mai întîi liberal-userist, apoi
liberal-pesedist. Nicicînd nu visam ca, avînd la Cotroceni un fost
profesor drept președinte, nivelul educației școlare să ajungă
atît de jos!

Eșecul
notat sec de o jurnalistă:
Niciuna
dintre universitățile românești nu mai este prezentă în
prestigiosul QS World University Ranking – ediția 2022, cel mai
nou clasament al instituțiilor de învățământ superior, publicat
la 9 iunie. Anul trecut, două universități – cele mai mari din
România – se clasau peste pragul de 1.000, este vorba despre
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea din
București. Acum, aceste au coborât în grupa 1.001-1.200. În
aceeași grupă se află și Universitatea de Vest din Timișoara.

Trec
peste eroarea de scriere din text
aceste au coborât,
dar nu ignor faptul că substantivul feminin
cohortă apare în citatul care trimite la un universitar ce-mi pare că n-are
habar de înțelesul cuvîntului, anume:
1(La romani) Unitate de infanterie egală cu a zecea parte dintr-o
legiune.
2(În trecut) Trupă de cercetași formând o unitate, parte a unei
legiuni.
3(Fig) Mulțime. 4(Fig; rar) Colectivitate a oamenilor care au trăit același
eveniment demografic într-o perioadă de timp
.Iată frazele în cauză, încadrate în ghilimele englezești, deși
ele sînt scrise în românește:
”Cei
40.000 de elevi care nu s-au înscris la Bacalaureat înseamnă cam
26% din
întreaga
cohortă
.
Deci, unu din patru elevi nici măcar nu se prezintă, la care se se
va adăuga o rată de 40% care nu vor lua examenul. Deci, practic
vorm avea
dintr-o
cohortă de 150.000 de elevi
,
40.000 neînscriși, vor trece Bac-ul doar vreo 70.000. Acesta va
însemna mai puțin de jumătate din toți elevii clasei a XII-a”,
a subliniat universitarul.
Mărturisesc
că nu rezonez stilistic la sensul figurat al termenului cu conotații
militare utilizat de vorbitor, căci trăim vremuri… interesante,
cu un război în plină desfășurare într-o țară de la granița
de Est, întreținut de oameni neîntregi la minte, dar foarte
influenți și bine finanțați…

Revenind
la starea învățămîntului românesc deja îngrijorătoare,
bulversată fiind și de așa-numita „pandemie”, gîndesc fără
maliție că ea ar trebui să fie pe placul celor care, de peste trei
decenii, urmînd fără șovăire indicațiile prețioase ale
experților occidentali, au transformat România într-o colonie fără
industrie performantă, excesiv îndatorată și cu o populație
activă grav afectată de o masivă emigrare – fenomen social unic
în lume pe timp de pace. Dacă adăugăm la acestea imixtiunile
ideologice lgbtq – contrare civilizației și culturii
multimilenare carpato-danubiene – unite cu aversiunea declarată
față de creștinismul românesc deja tradițional, ajungem la
conturarea noii paradigme pregătite minuțios pentru românime.

Cum
să rămîi impasibil față de constatările lectorului Mihai Maci
de la Universitatea din Oradea care s-a trezit dinaintea unor
studenți capabili doar să silabisească un text? Omul e totuși
generos-apreciativ cu ei, atribuindu-le un nivel de școlarizare
echivalent clasei a VI-a de acum două-trei decenii! Cum e nevoit în
aceste dramatice condiții „să se descurce”, știut fiind faptul
că la universitate finanțarea se face „per capita”? Apreciați
dv., stimați cititori ai eseului de față:
Funcționează
în felul următor: dacă am o astfel de loază și aceasta este unul
din cei 20 – numărul magic pe care ni-l cere ministerul ca să
avem un an – pot să-l cad, dar se desființează anul. Și cu
ceilalți 19 ce fac? Și atunci, judecăm nu în logica binelui, ci
în logica celui mai mic rău. Adică, îl chem în sesiune, îl cad,
îl pun să mai învețe ceva și apoi îi dau un 5. Sigur, pot să
nu-l bag în licență, pentru că acolo nu mai condiționează
nimeni. Dar, cu anii, așa funcționează lucrurile
.

În gimnaziu situația
de anul acesta după examenul național arată că 57% dintre elevi
au probleme serioase de scriere corectă în limba română, de
ortografie și de punctuație și că doar 6% știu perfect limba
țării în care trăiesc! O afirmă însuși ministrul în funcție,
detaliind:
verbele a vrea, a fi, sau
substantivul stradă, adjectivul mândru sau acordul pronumelui cu
substantivul, 14% nu știu să scrie corect niciunul dintre cuvintele
date la forma cerută
[… ], doar
43% dintre elevi știu să identifice verbele (21% nu au identificat
nici măcar un verb!), doar 37% dintre elevi au știut să identifice
corect o propoziție principală și una atributivă
[…],8% dintre elevi nu pot identifica o
informație prezentată explicit în primul enunț al unui text dat.

Ca majoritatea
profesorilor prezenți la consfătuirile desfășurate tradițional
an de an, și Ruxandra Achim, profesoară de Limba și literatura
română la Colegiul Național „I. L. Caragiale” din București,
constată necesitatea suplimentării orelor de Limba și literatura
română în gimnaziu:
Este limpede că
nu sunt suficiente patru ore pe săptămână. Este foarte multă
materie și atunci e greu să găsești timpul necesar pentru a
parcurge programa și pentru a lucra cu elevii în plus, să discuți
texte literare, fie din literatura română, fie traduceri. Plus că
această situație demonstrează lipsă de interes pentru textul
literar, care până la urmă pune în circulație o variantă
corectă, literară a limbii și atunci e limpede că trebuie să ne
orientăm către lectură mai mult decât o facem deja. Poate că ar
trebui implicați mai serios și părinții în a discuta cu propriii
copii fie despre ceea ce citesc, fie despre modul în care se
exprimă
5.
Sînt adevăruri pe care, insist: cu toții le-am reiterat de-a
lungul ultimilor ani, dar ca-într-un fel de joc de-a surzii
dinaintea reprezentanților ministerului și ai inspectoratului la
începutul activităților didactice, am rămas doar cu ridicări din
umeri și rareori cu vagi promisiuni.

Personal, încă din
anii 1990-1992 am semnalat și am deplîns tendința migrării
profesionale dinspre gimnazii și licee către învățămîntul
superior – iluzie probabilă de carierism facil și de recunoaștere rapidă a meritelor personale. Lăsînd la o parte
vanitatea implicită fenomenului (fiecare e liber să gîndească și
să acționeze după cum îl taie capul), am deplîns atunci și
deplîng și cu această ocazie eroarea – cum ne avertizează și
paremiologia despre tăierea crăcii de sub picioare –, căci e
absurd să aștepți tineri bine formați la facultăți dacă
personal te fofilezi socotind că nu-i de rangul tău munca din
școala primară și din gimnaziu. Dacă n-are cine pune cum se cade
temelia spre a înălța apoi primele etaje ale delicatului eșafodaj
educativ, cum să obții generații valoroase? După cum o clădire
n-o poți dura începînd de la etajul al nouălea, nici în liceu și
cu atît mai puțin în facultăți nu poți lucra cu tineri cărora
le lipsesc nu numai deprinderile elementare de lucru intelectual, ci
tocmai cunoștințele de bază ce se pot dobîndi prin scris-citit,
prin exerciții perseverente, prin lectură susținute de voință de
progres! Fac aceste observații din perspectiva profesorului care a
luptat crîncen cu analfabetismul funcțional. Care ar fi fost
soluția temeinică reieșea din observațiile mele din acea
perioadă: atragerea profesioniștilor autentici prin retribuții
corespunzătoare și un program de lucru aerisit la munca „de jos”,
adică la clasele I-VIII. De ce să plătesc regește un conferențiar
universitar – dacă tot îmi permite bugetul s-o fac – și să
nu-l plătesc la fel, sau chiar mai bine, pe cel care se ocupă de
formarea micilor elevi știind că munca e mai grea tocmai la aceste
vîrste? N-am avut ocazia de a interveni cumva în osificatul sistem,
deși am susținut prin 1995 un examen reușit pentru ocuparea unui
post de inspector general în minister și speram într-o reală
schimbare în bine, avîndu-l atunci ca superior direct pe regretatul
Petru Mihai Gorcea, drag prieten plecat dintre noi prematur, din
păcate. O complicație birocratică și, desigur, voia Proniei au
făcut ca numele meu să nu fie legat de suita de erori ce-aveau să
fie comise în ministerul de resort, așa încît mi-am văzut mai
departe, oarecum ușurat de munca de la catedră – în definitiv,
îmi făcusem datoria și măcar încercasem!

Ulterior
am priceput că situația era mult mai gravă din perspectivă
globalistă. Deja Sorin Berilă în volumul
Apostolii
întunericului și comunizarea României
(în curs de apariție la Editura Coresi)
prezintă concluziile unui anume Iuri Bezmenov (video mai jos), fost colaborator și
agent al KGB-ului și al Serviciului de Informații Externe sovietic,
cu acoperire de jurnalist al agenției sovietice de știri RIA
Novosti:
demoralizarea
eficientă este un proces ireversibil, cel puțin pentru o generație
,
la aceasta conlucrînd religia, educația, mass-media, cultura,
sistemul juridic, politica. În privința educației, dacă sîntem
atenți, deja putem observa aplicarea și la noi, „pas cu pas”, a
strategiei subliniate de Iuri Bezmenov: preocuparea decidenților
politici de a
distrage
oamenii de la învățarea unor materii constructive, pragmatice,
eficiente; în locul fizicii, matematicii, chimiei, predă-le lecții
despre istoria conflictelor urbane, hrană naturală, economia
familială, sexualitate.
E
semnificativ că pînă și un simplu absolvent de liceu constata
deunăzi cum s-a degradat statutul profesional al dascălului
.
Oricine a putut observa că la aceasta a contribuit salarizarea
intenționat defavorabilă de după 1990 ce-a alungat din sistem
foarte mulți oameni valoroși – mai ales tineri – la care se
adaugă stresul specific profesiei sporit prin imixtiunile părinților
/ susținătorilor unor elevi în procesul pedagogic, mai ales în
etapa evaluării (prin încercări de mituire, amenințări,
reclamații, șantaj etc.), flagel pe care eu însumi l-am avut de
înfruntat ca responsabil de catedră al primei discipline din
catalog: limba română.

În
perioada plandemoniei 2020-2022, pe lîngă aberanta măsură a
mascării participanților la actul pedagogic și obstrucționarea
schimbului de gaze din plămîni – parcă înadins spre întunecarea
minților profesorilor și elevilor! –, măsură ce-a impietat
serios predarea-examinarea tocmai în ciclul primar și gimnazial,
unde se știe că mimica, gestica și celelalte componente ale
comunicării nonverbale și verbale au un rol preponderent, mirajul
digitalizării a înfierbîntat mințile decidenților trecîndu-se
precipitat (și nejustificat nici măcar sanitar!) la așa-numitul
învățămînt on-line – un fel de înlocuitor de școală, așa
cum nechezolul era un înlocuitor de cafea, după cum își mai
amintesc bunicii și părinții noștri care au apucat să trăiască
în comunism. Relația profesor-elev a fost grav afectată, căci
școala înseamnă nu numai transmitere de informații, cum cred unii
funcționari care n-au intrat în viața lor într-o clasă și de
aceea au conceput și au propus chiar calitatea degradantă de
„facilitator” pentru conducătorul procesului didactic! Școala
ar trebui să formeze caractere, influențînd moral-afectiv în mod
decisiv elevii; de aceea este esențială prezența vie, ca modele
printre elevi, ceas de ceas și zi de zi, în clase, unde se exercită
cu adevărat calitățile educatorilor / învățătorilor /
profesorilor între care cele mai importante sînt onestitatea,
intransigența și mai ales vocația pedagogică întemeiată pe
dragoste necondiționată, similară aceleia propovăduite de Iisus
Hristos – Cel mai mare Pedagog al tuturor timpurilor. Proaspătul
absolvent Anand-Sergiu Donca, dîndu-le cîte un pumn zdravăn în
moalele capetelor decidenților politici, declară:
digitalizarea
educației
va însemna uciderea educației; „România educată” va
dezrădăcina neamul; tinerii învață din experiențe vii, din
mirare gingașă față de cunoaștere și întîlniri prolifice cu
dascăli, nu din „scroll pe net”.

Paralela
se poate duce mai departe. Iuri Bezmenov:
religia va fi politizată, comercializată, se va pune accentul pe
spectaculos, va fi diminuată și diluată predarea religiei în
școli („Ridiculizeaz-o, înlocuiește-o cu diferite culte, secte,
indiferent dacă sînt naive sau primitive; nu contează, atîta timp
cît dogma religioasă acceptată este erodată și este ruptă
legătura oamenilor cu divinitatea”)
;
Anand-Sergiu Donca:
religia– subiect tabu de fiecare dată, mai puțin atunci cînd este luată
în derîdere; neînțelept tîlcuită, ea devine subiect de interes
doar cînd publică recorder vreo „descoperire”; profesorii –
fără reacție, întrucît mare parte din
[tre]ei sînt prinși laolaltă în disprețul ăsta fervent împotriva
Bisericii
.
Încă Honoré de Balzac ne prevenea:
Cînd
nu mai există religie, nici credință la un popor, cînd educația
din primii ani desface toate legăturile tradiționale deprinzîndu-l
pe copil cu o analiză necruțătoare, atunci o națiune se
descompune
;căci ea nu mai formează o unitate decît prin sudurile mîrșave
ale interesului material, prin comandamentele cultului creat de
egoismul valorificat din plin
.

Lăudabila
perspectivă critică tinerească pe care am redat-o selectiv pînă
aici merge mai departe, surprinzător prin maturitatea gîndirii
care-i stă la bază:


logica și argumentarea – neinteresant predată; nu se discută
despre importanța gîndirii, nu se pune în relație cu realitatea;
niciun exercițiu retoric, nicio analiză pe text filosofic, nimic
care să atragă… nimic în afară de SeP, SiP, Sop; tratatul scris
de Nae rămîne prăfuit;


lipsă de imaginație și curaj din partea personalului didactic și
lipsă de disciplină, voință și ideal din partea elevilor; foarte
rar se iese din rigorile adesea neinspirate ale programei; de
cealaltă parte, elevii sînt amorțiți de ecrane și alte tentații
ceva mai „colorate” decît timpul petrecut în sala de clasă; în
loc să primească formarea – așa cum e ea –, ei resping
noutatea, își resping vocația și își resping căutările
spiritului, pierzîndu-se în comoditate și orgoliu;


totul este o petrecere și o sărbătoare; timpul este calculat de la
balul bobocilor pînă la următoarea vacanță; pasiunea pentru
cunoaștere pare a fi pe cale de dispariție
[…]

Cred
că ideile acestea ar merita să le dea de gîndit nu numai
ministeriabililor actuali aleși exclusiv pe criterii
subiectiv-politice – deh: avem doar de-a face cu „guvernul meu”!
– ci întregii așa-numite clase politice actuale.

Deocamdată,
actualul ministru susținut, desigur, de „experții” săi, are
intenția de a rămîne în istorie fărîmițînd anul școlar în
cinci module și desființînd tezele! Urmînd, desigur, indicații
prețioase, vrea digitalizare și iar digitalizare (v. „
Strategia
de Digitalizare a Educației din România 2021-2027- SMART-Edu”)
!
E surd la argumentele aduse pînă acum de oameni care mai gîndesc
în țara aceasta, precum Mircea Platon. Acesta arată într-un
recent articol:
„profesioniștii”
MEC care au redactat Strategia privind digitizarea
[sic!]educației din România mint atunci cînd scriu că digitizarea[sic!]trebuie făcută pentru că există un interes uriaș în România
pentru acest lucru. Interesul e negativ, oamenii au simțit nevoia să
scrie în nume personal Comisiei pentru că au fost bombardați fără
întrerupere de propaganda guvernului și a presei, după cum afirmă
chiar Comisia. Guvernul și presa din România sunt instituții cu
nivel de încredere a românilor în ele tinzînd spre zero în cazul
celei dintîi și în accelerată deteriorare în cazul celei de a
doua.
Dintre argumentele pertinente ale autorului articolului redau: Pentru
a digitaliza societatea în mod benefic nu trebuie schimbată școala,
ci statul. Statul – nu națiunea, nu societatea – nu permite
înflorirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, ale căror
proprietari/lucrători au nevoie de abilități digitale pe care și
le însușesc organic, în funcție de ce și de cît au nevoie. […]
Școala trebuie să pregătească oamenii pentru ceea ce nu le poate
da viața, să le dea trunchiul solid și ramurile lungi și
sănătoase de care se pot agăța sau pe care se pot altoi aceste
abilități de conjunctură.

Cercetînd
argumentele unui raport
din
2018 al CEDEFOP (European Centre for the Development of Vocational
Training), invocat în citata „Strategie…”, autorul se întreabă
retoric, pe bună dreptate:
Simpla
nevoie de a ne conforma tendințelor cuiva sau ordinelor cuiva pare a
fi fost și a fi rămas motorul reformelor și în cele din urmă al
părăginirii sistemului de învățământ din România. De ce
trebuie să ne aliniem la media UE? De ce trebuie să fim cu toții
identici? Cui îi folosește? De ce România nu are voie să aibă
porturi la fel de importante ca Olanda sau agricultură la fel de
mare ca a Franței sau industrie chimică în competiție cu a
Germaniei sau industrie textilă la concurență cu cea a Poloniei
sau păduri mai întinse și mai sănătoase decît ale Austriei, dar
trebuie să fie exact la fel cu media UE în privința abilităților
digitale? Nu ni se explică nicăieri.

Se
știe că lucrul cu aparatura modernă – calculatoare, tablete,
iPod-uri etc. – impune măsuri preventive mai ales la copii și
tineri: maximum 1-2 ore de lucru zilnic la cei mici, maximum 3-4 ore
la cei mai mari. Pe lîngă afecțiunile oculare și de postură ce
amenință pe aceia care depășesc sistematic aceste limite,
privarea creierului în curs de formare de interacțiuni cu
realitatea vie, în general cu natura, poate genera afecțiuni
psihice ireversibile. S-a semnalat deja o puzderie de conduite
deviate, s-au constatat sinucideri și crime cu autori infantili pe
care pedagogii, psihologii și psihiatrii le tot previzionează, fără
a fi luați în seamă. Lumea virtuală, în pofida unor beneficii
imediate (rapiditate în comunicare, anularea distanțelor și
contactul facil între furnizorii și beneficiarii de servicii
diverse etc.), creează dependențe, rupe creierul de realități
asemenea schizofreniei, favorizează apariția unor monștri –
oameni-mașini – asemenea acelora imaginați de scenariștii
peliculelor SF. Transumanismul, clocit de minți deja bolnave și
ireversibil afectate de senilitate, croiește omenirii un viitor
distopic, la discreția unor roboți dirijați de voința ocultă a
unei „elite mondiale”. Adaptînd reproșul postdecembrist de la
noi „ați mințit poporul cu televizorul!” le-aș striga și eu
prin aceste rînduri îngrijorate adepților „strategiei”: cu
calculatorul distrugeți viitorul!

Ceea
ce încerc să transmit nu reprezintă obsesii pseudo-pegagogice,
„negaționism” ori „teorii ale conspirației”, cum ar putea
să-mi reproșeze unii; o dovadă că pericolul la care mă refer
este real fiind faptul că pedagogia Waldorf, ale cărei principii
îmi sînt familiare, respinge ferm digitalizarea: computerele și
educația nu pot fi îmbinate
.
De asemenea, aflu că
părinții
din Silicon Valley își cresc copiii fără tehnologie – iar acest
lucru ar trebui să fie un semnal de alarmă. Părinții din Silicon
Valley pot constata în mod direct, prin faptul că trăiesc sau
lucrează în zona Bay, că tehnologia este potențial dăunătoare
în cazul copiilor. Mulți părinți acum restricționează sau
interzic cu totul copiilor lor petrecerea timpului în fața
ecranelor. Tendința vine în contextul unei practici îndelungate în
rîndul directorilor tehnologici de nivel înalt, care de ani buni
stabilesc limite propriilor copii.

Curioase
mi se par propunerile aceluiași ministru privitoare la fragmentarea
în cinci module a anului școlar, la renunțarea la teze și chiar
la note (la unele discipline se vor da calificativele admis/respins!)
și, în consecință, la tradiționalele clasificări bilanțiere de
sfîrșit de an, în numele unei egalități imposibile; doar pe
șantiere compresoarele egalizează relieful pentru a asigura căi
optime de acces. Spre egalitate – ne amintim – a încercat să
impună măsuri atît revoluția franceză cît și ideologia
comunistă (dar, ca-n fabulă, era vorba despre o egalitate „nu
pentru căței”!).

Unde
se dorește să se ajungă, oare?

Cu
umor, cineva scria pe blogul său:
în
Minunata Lume Nouă sclavii sînt împărțiți în diferite
categorii: alfa, beta, gama, delta și epsilon. Spre exemplu, în
timp ce cei din categoria gama sînt pregătiți pentru call-center,
epsilonii sînt pregătiți să culeagă sparanghel, pentru că, spre
deosebire de primii, care locuiesc în urbanul mare, cei din urmă au
acces la o educație de mult mai proastă calitate (sau deloc). Or,
această revoltă împotriva tezelor, notelor și coronițelor
sugerează că avem de-a face și cu o împărțire mai rapace a
privilegiilor. Școală fără note nu se poate și deprivînd școala
de criteriile de performanță fără de care nicio instituție nu
funcționează, implicit îi lipsești și mai mult pe cei aflați la
baza piramidei sociale de șansa de a urca în ascensorul social.

Despre
intențiile ministrului de a digitaliza grabnic școala înlăturînd
tablele și creta scrie cu umor și Ioan Alexandru Tofan într-un
editorial:
scrisul
de mână are și el rostul lui în viața omului: măcar acela că,
după un exercițiu îndelungat, poți mânui mai ușor furculița.
Digitalizarea,
ca scop în sine și nu doar ca mijloc sau scurtătură spre sursele
importante ale învățării, poate conduce societatea în locuri
neașteptate la care nu vreau să mă gândesc.

În
disperare de cauză, același neobosit Mircea Platon a elaborat
petiția „Stop digitalizării școlii românești!” pe care, ca
mulți alți idealiști – pînă la data scrierii acestui articol
semnăturile nu depășeau 2000 –, am semnat-o la https://www.petitieonline.com/stop_digitalizrii_colii…

Motive
de speranță există: cînd românii se informează corect și mai
ales cînd se mobilizează civic, reușesc să atragă atenția
decidenților politici într-o oarecare măsură. În definitiv,
toate instituțiile, de la sindicate și comitete pînă la
parlament, guvern, primării, prefecturi – inclusiv cele ale
învățămîntului: școlile și universitățile – sînt
alcătuite din oameni ale căror voințe pot fi îndreptate, cu
stăruință, și către interesele și valorile perene ale
românilor…

Creștinește,
avem datoria de a ne ruga stăruitor pentru luminarea minții
tuturor, căci mare e mila lui Dumnezeu!













About Post Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.