man Model National Știri

Nicolae Purcărea, un sfânt al închisorilor: Cea mai frumoasă înviere am petre­cut-o în lagărul de la Caracal. Biserica Ortodoxă să-i canonizeze pe Mircea Vulcănescu, Arsenie Boca, Valeriu Gafencu, Traian Trifan. INTERVIU

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Domnule Nicolae Purcărea, cum petreceați Sfânta
Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

Pentru
noi, creștinii din închisoare, Patimile și Învierea Domnului erau
momentul sublim al trăirii noastre, depășindu-ne și pe noi ca
oameni. Ne încadram în tradițiile creștine pe care neamul nostru
le trăia în Săptămâna Patimilor și de Înviere, cu singura
deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să
mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăți, dar trăirea și
bucuria Învierii erau copleșitoare pentru noi. Ne trans­puneau
parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, și uitam chiar de
suferința noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în
temniță era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se
cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îți poți închipui
că mai era și post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un
paradox: știind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai
bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de
altfel niciodată.

Noi, creștinii ortodocși,
în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm,
participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în
închisoare?

Trăiam cu gândul. Ne rugam în
comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult,
de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza,
vigilența lor era mai mare. Ei știau că noi trăim în rugăciune
și ducem o altfel de viață. Dacă lucrai în fabrică, atunci îți
măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar
bineînțeles că nu ripostam.

Aveați
voie să cântați „Hristos a Înviat”?

N-aveam voie! Dar îl murmuram
sau, așa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să
cântăm.

Care-i cea mai frumoasă
sărbătoare de Paști pe care ați petrecut-o în închisoare?

În
general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare.
Trăiam bucuria, trăiam suferința, umilința Patimilor. Știam că
e momentul Învierii, când auzeam clopotele. Cea mai frumoasă
înviere am petre­cut-o în lagărul de la Caracal, în
1945, la o slujbă de Înviere oficiată de o sută de preoți, în
toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului
s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să
evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îți dădea aripi, te
transfigura.

Vorbeați despre cea mai
nefericită experiență. Mă gândesc că ea este legată de
momentul în care erați închis la Pitești.

La Pitești, da. Acolo a fost
cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârșit atâtea
blasfemii, încât parcă și a-ți aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteți să ne redați,
atât cât se poate, din această experiență?

În loc de cântecele
bisericești, trebuia să cânți cântece în care era batjocorit
Mântuitorul. Au făcut însă și alte ciudățenii… Lucruri
strigătoare la cer! S au făcut multe lucruri care nu se pot
povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de
blasfemii. Nu știu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

Cine era capul acestor
nelegiuiri?

Totul a pornit de la Țurcanu.
Avea și ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le
schingiuise, le făcuse instrumente fără voință, altele, care, de
bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost și din ăștia.

Cum
ați reușit să rezistați acestor presiuni, care nu pot fi numite
decât satanice?

Eu zic că, mai mult decât
atât, noi ne închipuim că suprema urâțenie e satana. Dar, parcă,
acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile
lui.

Vă mai puteați ruga?

Cred că singurul lucru pe care
nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Și nu ne puteau
controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla.
Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de
credință.

Acesta era scopul reeducării.

Sigur că da. Trebuia să te
lepezi de Hristos. Ei, și pentru asta, rezistența era acerbă.
Dârză.

Ați simțit ajutorul lui
Dumnezeu în acea perioadă?

Nu
îmi place să vorbesc despre asta, dar, când erau torturile mai
mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în brațe
și mi-a spus: „Lasă că trece și asta!”. M-a întărit, m-a
fortificat și am rezistat mai departe.

Care au fost resorturile
luptei dumneavoastră?

Un neam trăiește și prin
momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care
să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august
1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și
creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor
noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat
împotriva unei năvăliri.

Domnule Purcărea, am vorbit
despre credință, despre rugăciune. Un alt element care în
închisori v-a păstrat și sufletul și mintea a fost poezia. Ce
ne-ați putea spune despre semnificațiile acestei poezii?

Pentru
noi se punea problema în închisori de a ne menține integritatea
spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta
trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta, unii
s-au apucat să predea diverse științe, a trebuit să învățăm
fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior,
pentru că aveam profesori mari și de la fiecare puteam lua câte
ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în
închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument
până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreținut
spiritual și ne-a insuflat în permanență nădejdea, dar nu numai
atât. El era acela care ne-a ținut cât mai aproape de Dumnezeu,
ne-a ținut cât mai aproape de spiritualitatea românească.
Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ținut
pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care
ne-a adus și bucurie, și nădejde, și care ne-a îmbărbătat în
permanență.

Cum ați învățat poeziile?

Poeziile
ne erau transmise prin alfabetul Morse. Așa s-au transmis balade de
sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în
gând, fără creion și hârtie, numai Dumnezeu știe. Poeziile lui
Gyr erau hrană spirituală pentru noi. Mai trebuie să înălțăm
un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înțeles, dar
mamele noastre ne-au dat viață, ne-au dat hrană sufletească,
ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au
bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor își pot da
seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut
pe Creangă scriitor? Sau pe alții? Mamele lor. I-au îndreptat. Ele
erau acelea care observau calitățile fiilor lor.

Ce ne puteți spune despre
Mircea Vulcănescu?

Mircea Vulcănescu a murit ca un
martir. A fost izolat într-o celulă specială, cu ciment pe jos, cu
apă pe jos. El s-a așezat pe jos ca să poată sta altul deasupra
lui și s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit
pentru că ținea conferințe și a fost băgat la izolare, unde i
s-a agravat boala, și a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica
Ortodoxă să-l canonizeze. Și pe el, și pe alții. Spre exemplu,
Traian Trifan, care în permanență a dus o viață de ascet. Era
tot așa de puternic ca și Valeriu Gafencu, care de altfel a fost
elev al lui Trifan. De asemenea, părintele Arsenie Boca avea o
personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a
comuniștilor e că au omorât oameni cu potențe uriașe. Au distrus
elitele. Știți cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe țigan
împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Așa și comuniștii.
I-au omorât pe toți cei care erau mai pregătiți ca ei. Era la
Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganță
extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să
insulte, privea de sus. „Bă, Țuțeo”, îi spunea marelui
filozof creștin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

Cum ați rezistat, totuși,
acelor experimente satanice?

Ajunși în închisoare, ne-am
pus problema: „Ce ne facem?” Și domnul Trifan, cu Marian, și
cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura
posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne
ancorăm în credință. La fel au gândit Gafencu, Ianolide,
părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim și alții.
Toți aceștia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de
ridicat. L-am cunoscut pe părintele Arsenie Papacioc, care era un om
ca noi toți. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud,
împreună cu ucenicii săi, un chivot al Mănăstirii Curtea de
Argeș. Parte dintre ei, fiind elevi, au fost aduși la Alba-Iulia,
unde eram și eu închis. Era acolo un mic atelier în care am
început să lucrez și eu. Am învățat să sculptez de la ucenicii
părintelui Arsenie Papacioc.

Care a fost influența lui
Nae Ionescu asupra generației dumneavoastră?

Influența lui Nae Ionescu a
fost covârșitoare. Eu cred că destinul țării noastre este acela
de a fi focar de lumină și cultură la gurile Dunării. Pentru
aceasta trebuie oameni dotați. Se pare că între cele două
războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea
Eliade, Constantin Brâncuși, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. Au
fost oameni care au încercat să ridice România pe linia
destinului. Asta au făcut ei, și alții. Ca și Iorga, care a fost
unul dintre marii oameni de cultură ai țării.

Vă considerați o generație
învinsă?

Cine
e învinsul? Cel care dă în altul, sau cel care rezistă? Învinsul
e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de
rezistență și am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De
exemplu, la Pitești, după ce șapte luni de zile am trecut prin
reeducare și urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a
întins mâna și m a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când
am fost pedepsit la izolare șapte luni de zile pentru că am trădat
marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu
mi-a întins mâna. A murit Stalin. Pentru că, atunci, directorul
Goiciu ne-a iertat pe cei izolați. Altădată, la Canal, am adormit
pe șina de cale ferată, cu gamela în mână. Și, deodată, m-am
pomenit că mă împinge cineva. Nu știu cine a fost, dar a trecut
locomo­tiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară, din
cauza faptului că am avut o infecție mare în spate și urma să
mor. După trei zile, văzând că n-am murit și mirân­du se
de asta, pentru că muriseră toți cei din jurul meu, m-au scos de
acolo. N-am făcut septicemie. Au luat un bisturiu să mă taie și a
țâșnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

Sunteți un mărturisitor al
minunilor lui Dumnezeu, pentru că se pare că au existat momente în
care Dumnezeu v-a ținut în brațele Lui.

Exact.

Sunteți optimist în ce
privește viitorul neamului românesc?

Da.
Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă
va renaște poporul nostru. Vor mai trece generații până când
copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică și la neam. Ne
confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Și se pare că
cea care va abdica foarte curând este biserica catolică.
Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă el
constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu
vezi, unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit
prea rațional. Rațio­nalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe
care palpabil, prin rațiune, nu le poți înțelege. Cea mai mare
taină e taina nașterii! Cum este minunea asta a nașterii? Asta o
neglijează toți raționaliștii ăștia cartezieni.


Extras din „Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.