Ovidiu Tânjală: Crăciunul nu este anotimpul dezbaterii raționale, al economiei, al întunericului, al utilului, al sobrietății, al raționalului sau al logicii economice. Este anotimpul bucuriei, al dărniciei, al copleșirii aproapelui cu bunătate

Despre „risipa” de Crăciun 

Acum 15 ani orașul de provincie în care trăiesc era iluminat, primăria organiza o scenă înduioșătoare și veridică a Nativității, Pruncul Iisus culcat în iesle, Fecioara Maria, Iosif primeau vizita magilor. Erau oi în carne, blană și oase, vii, curate și îngrijite, totul mirosea a fân proaspăt, era pașnic, nu era nimic de explicat copiilor, aceștia recunoșteau cu ușurință scena. Era mirific, orașul era iluminat și feeric împodobit, ieșeam cu plăcere seara la plimbare prin centru. 

Fiind un liberal clasic, sunt un om sec, cam sceptic și deloc iubitor al iraționalului. Primarii neopăgâni ai orașelor noastre ne spun că trebuie să facem economie, că e întuneric în oraș tocmai pentru că suntem săraci și în nevoie. Se poate să aibă dreptate, suntem săraci, așa este, putem dezbate de ce am ajuns la fundul sacului, de ce nu ne mai putem permite să decorăm străzile de Crăciun. Dar Crăciunul nu este anotimpul dezbaterii raționale, al economiei, al întunericului, al utilului, al sobrietății, al raționalului sau al logicii economice. Este anotimpul bucuriei, al dărniciei, al copleșirii aproapelui cu bunătate.

Să-l lăsăm pe Nicolae Steinhardt să ne reamintească asta.

„Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înțeles decît chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

Cînd Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atît de scump și s-ar fi putut ajuta atîția săraci! Iuda vorbește în numele nostru al tuturor. Toți judecăm ca el: da, e păcat, atîta risipă de mir și sunt atîția săraci!… Vorbește logica omenească, migăloasă și pizmașă. (Pentru noi înșine nimic n-ar fi prea scump, pentru alții orice e prea mult. Și nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfățăm!) Vorbește meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

Iar răspunsul lui Hristos, nițel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cît va fi lumea și o să-i tot aveți, pe cînd pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stîrni cea mai justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocnește în fiecare din noi. E nedrept și scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire și chiverniseală decît oricînd.

Așa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare față de alții? (Să nu fie!) Prea bună părere despre Sine și nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreț pentru săraci? (Să nu fie!)

Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecție – ca tot ce se petrece și se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învățătură.

Și ni se dă o lecție rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră cînd vedem o suferință, un om în pătimire, pe aproapele nostru pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracțiuni și generalizări, în dragostea de omenire și emiterea dorinței de a se modifica legile și sistemele sociale, ci e să-l ajutăm și să-l mîngîiem și, pe loc, să-l covîrșim cu bunătatea noastră pe omul acela și suferința aceea anume.

Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.”