Peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit! Și URLĂ HAITA! – MĂRTURISIRILE fostului deținut politic Nicolae Purcărea. 13 decembrie 1923 – 98 de ani de la nașterea pământească

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!

Acum 98 de ani, în data de 13 decembrie 1923, se năștea în Șcheii Brașovului Niculae Purcărea, fiul lui Niculae și al Mariei. În cele ce urmează vă prezentăm din gândurile mărturisitorului despre lupta, suferința și biruința creștină a luptătorilor anticomuniști din închisorile bolșevice, relatate în exclusivitatea autorului ActiveNews.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea avea să treacă prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniță, în „beznele de tuci” ale Piteștiului, Craiovei, Gherlei, Aiudului, în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră ori în domiciliu obligatoriu la Lătești. „A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, spunea fostul deținut politic. Pentru că, pentru prima oară, ocupanții sovietici nu s-au mai mulțumit cu bogățiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească și sufletele românilor. Experiența închisorilor antonesciene, unde ajunsese pentru apartenența la Frățiile de Cruce, l-a învățat pe Nicolae Purcărea să se adâncească în trăirea ortodoxiei, după modelul exemplar al lui Traian Trifan, marele dascăl al grupului sufletiștilor. Din acest grup, format la Aiud și la Galda, au făcut parte mari sfinți ai închisorilor comuniste, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Marin Naidim, Virgil Maxim, Constantin Voicescu sau Părintele Arsenie Papacioc. După 23 august 1944, urmează implicarea activă a lui Nicolae Purcărea în mișcarea studențească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistență armată din Postăvarul, Ciucaș sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învățătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experiențe l-au îmbunătățit sufletește, culminând cu experiența temnițelor bolșevice. A trecut prin satanicele reeducări în închisorile Pitești și Aiud. NU a cedat, dar nici nu i-a judecat pe cei care n-au putut rezista caznelor reeducării prin tortură împinsă la extrem de la Pitești sau prin cumplita teroare psihologică din închisoarea de la Aiud. Spunea adesea celor care n-au fost în celule cu cei ce „n-au avut tinerețe” (nu spre a-i judeca, ci pentru a le cere acestora să nu-i judece pe cei întemnițați): „Cum poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieșit din normalitate?”. Răspunsul la această întrebare cred că este unul de mare actualitate, ținând cont de încercările prin care vom trece în procesul „marii resetări”, puse la cale de forțele globaliste la Davos.

După toate încercările la care a fost supus, Nicolae Purcărea a păstrat în sufletul său „o fărâmă de cer, noblețea sufletului omenesc: omenia și demnitatea”. Și ce încercări! Înfricoșătorul Pitești, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puținii supraviețuitori ai „reeducării” de la Pitești, unde au fost torturați fizic și psihic studenții anticomuniști. Marele scriitor rus Alexandr Soljenițân era de părere că experimentul din această închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăcești. A fost forțat să mănânce din gamela în care își făcea nevoile. I se băga capul cu forța în hârdăul cu fecale, până la pierderea respirației. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au „botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istorisește, apogeul furiei torționarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creștine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră”. Deținuții erau obligați ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducați, hulea numele Mântuitorului și al Fecioarei Maria. Deținuții își mai făceau cruce doar cu limba în gură, când erau ținuți în „poziție” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviți).

„Abia după ce ai trecut prin iad poți vedea lumina și bunătatea lui Dumnezeu!”, spunea Nicolae Purcărea. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deținut Nicolae și l-a scos din Pitești, această „beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut și-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Și-a atenționat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenții informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deținut și el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu „varsă pe trei guri apă și pe-a patra, sânge”.

Ajuns la Gherla, Nicolae Purcărea a refuzat reeducarea. Din fericire pentru dumnealui, Țurcanu fusese scos din închisoare și dus la București. Din cauza faptului că „trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că, pe timpul iernii, zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheța în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrențe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice „banditului” amprenta pumnilor și a cizmelor sale. Deținutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colțul celulei. Și asta s-a întâmplat luni și luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. „Unde ești, Doamne?”, a strigat la un moment dat și Domnul i-a adus liniștea sufletească și pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, țăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generației sale, continuatoarea eroicei generații de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mișcare și Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoții veacului trecut, cum îi numește Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană și cântec, cu înălțări și căderi, încheiată la picioarele lui Hristos. Aflat în mlaștina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice și pe muntele suferinței. Împreună cu câțiva colegi supuși aceluiași regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalți deținuți. Arătau ca niște stafii.

Când mai avea câteva luni până la eliberare, a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofițerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Pitești. Când securistul i-a spus că deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești. „Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului. Este dus la Securitatea din Brașov, unde colonelul Ivan hotărăște că deținutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, și îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lătești. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mișca liber într-un spațiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătorește cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iași, o femeie de o gingășie sufletească deosebită, trecută de asemenea prin iadul pușcăriilor comuniste și aflată acum în D.O. Și tot aici îi este dat să trăiască un moment emoționant, în care adversitățile trecute se stingeau în împreună-suferință: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareșal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.

În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanțuri, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele. Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste, a urmat o nouă acțiune de reeducare, „una mai subtilă, constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine și de valori”. Nicolae Purcărea prezintă cele două fețe ale medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferințe, se vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui Satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcărea nu judecă pe nimeni, considerând că declarațiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât au fost smulse prin constrângere. Autorul evocă frumusețea atitudinii lui Moș Bâră și a Prințului Ghica, martirajul lui George Manu și al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare vieții pentru că n-au vrut să renunțe la idealul lor.

Eliberarea din temnița strâmtă a Aiudului în temnița cea mare a țării, în „Piteștiul după Pitești”, nu i-a fost ușoară. A fost împiedicat să-și reia studiile universitare. Cu mare greutate și-a găsit un loc de muncă, iar umbra Securității o simțea în permanență. Nu se împăca cu societate construită de comuniști. Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiției, apucându-se de meșteșugul cioplirii lemnului, sublimându-și, astfel, durerile acumulate, în creație. Și-a găsit echilibrul, aflând „taina bucuriilor de spumă”. Învățase să sculpteze de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile desăvârșirii în artă, casa lui natală din Șcheii Brașovului fiind gazdă mulților săi învățăcei, în mod special tineri liceeni brașoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui tuturor celor dornici să-și însușească tehnicile scrijelirii în lemn, dar și învățăturile sfântului din Șcheii Brașovului..

A plecat la Domnul cu regretul că „peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit”, lăsând ca mărturie o lucrare memorialistică, cu un titlu grăitor: „Urlă haita”. Tulburător titlul cărții mărturisitorului Nicolae Purcărea, pe care unii au încercat să-l modifice în timpul pregătirii pentru tipar a cărții! Dar mărturisitorul nu a cedat! Pentru că haita a urlat în trecut, mușcând din sufletele deținuților politic în temnițele de la Pitești, Gherla, Jilava sau Aiud, haita a urlat pe vremea lui Carol al II-lea, dar urlă și astăzi, scria Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie globalizat, să se distrugă tot și să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”, ne avertiza profetic mărturisitorul. Trăim „Piteștiul după Pitești” (un Pitești rafinat, dar care este la fel de odios ca Piteștiul „hard” al anilor ’50). A spus-o un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Pitești, un OM a cărui viață merită „file de acatist”, cum spunea mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruința în ideal, în visul său la care nu a renunțat niciodată, căci „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis” (Radu Gyr).

„Sunt, Doamne, copt pentru cules”, spunea domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. Cine sunt culegătorii?

Publicăm câteva gânduri ale fostului deținut politic Nicolae Purcărea despre lupta, suferința și biruința creștină a mărturisitorilor din închisorile comuniste, așa cum au fost redate în lucrarea „Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas”.

Un neam trăiește și prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

Noi n-am intrat în închisoare pentru un fapt banal, am intrat pentru a aduce neamului nostru demnitate. Asta am făcut prin lupta noastră. Iar prin faptul că eu m-am opus regimului, refuzând să fiu turnător, am devenit un erou al lor, eram cineva atunci, am conștientizat acest lucru, mi-a ajuns pentru ani de zile. Bineînțeles că am avut puțin de tras după aceea. Cu lanțurile acelea la picioare am avut de petrecut opt luni de zile. M-au dus de la Canal la Jilava, de la Jilava la Aiud. Până am ajuns la Aiud au trecut opt ani de zile.

A trebuit să construiesc o morgă, o cameră betonată cu o masă de ciment, unde să depună morții. Neplăcută muncă! Chiar amicii mei ziceau: morga lui Nae! Și, într-o zi, ducându-mă să văd ce-i pe-acolo, peste cine dau, chircit pe masă? Era Gicu Jimboiu! A fost o întâlnire care m-a dărâmat. Orice om, oricât ar fi de tare, când vede un schelet, o mortăciune, simte cum i se ridică părul în cap. Te faci mic și tu. Vreau să vă spun că, oricât ne vom crede de puternici, nu e adevărat. Suntem mici, suntem slabi, suntem neputincioși, numai o greutate s-avem în cale și atunci ne dăm seama de acest lucru. Cât de mici, cât de neputincioși suntem! Când omul este confruntat cu moartea, se simte mai mic, mai dărâmat, mai neputincios. Ceea ce este de reținut este aceasta: dacă omul reușește să se depășească câtuși de puțin, să urce o treaptă, două, spre cer, face mare lucru!

Cel mai greu, după ce-am ieșit din închisoare, a fost să mă adaptez la noua societate. Eram ca un călugăr aruncat în viață, aruncat în lume. Nu știam ce să fac, cum să fac, cum să mă învârt! Cu cât trece timpul, cu atât devine mai grea viața. Chiar dacă în închisoare am acumulat, ca să zic așa, capital pentru ceruri, ispitele de toate zilele, gândurile toate, omenești, mă trag în jos.

Mi-aduc aminte că Valeriu Gafencu a primit odată o haină. Era o haină mai bună. El, ce să facă? a dat-o! „Ce faci?”, l-au întrebat camarazii. „O trimit înainte!” La fel a făcut și Părintele Justin Pârvu, care a primit o pereche de bocanci noi și i-a dat. Și a zis: „lasă, eu pot să umblu și cu unii mai răi!”

Și vă mai spun un lucru cutremurător, de la un alt sfânt, zic eu acum, după ce a murit: Părintele Calciu-Dumitreasa. Au fost zidiți 16 inși într-un coridor, la Jilava. Erau celulele morții, Casimca îi zicea. Era în celulă cu Costache Oprișan. Ce a făcut Părintele Calciu? Pe-atunci nu era preot, era medicinist, a făcut teologia după ce a ieșit din închisoare. Lucrul cel mai mare pe care l-au făcut închisorile e că au umplut țara de preoți! Ceea ce înseamnă că toate cele trăite în închisoare s-au concretizat în afara închisorii! Ce-a făcut Părintele Calciu? Oprișan era bolnav, era pe moarte, avea tuberculoză. Ca să-l ajute, Părintele Calciu și-a tăiat venele, a umplut o cană cu sânge, ca s-o dea să bea lui Costache! Nu i-a mai fost de niciun folos, dar gestul e uimitor!

De ce a fost bătut Costache Oprișan de către Țurcanu, de sărea cu bocancii pe el? Pentru că fusese, într-o anumită perioadă, șeful Frățiilor de Cruce! A fost călcat în picioare, călcat cu bocancii pe gât, plămânii lui s-au zdrențuit!

Vă pun o întrebare, dacă puteți să-mi răspundeți: cum m-am vindecat eu de TBC fără să iau medicamente? Și am fost într-o stare gravă. M-am dus la doctor, dar nu m-a ajutat. Am fost pedepsit pentru că am „trădat marea cauză a demascării”, adică am deconspirat secretul lor. Și pentru asta am fost pedepsit. Am stat șapte luni la pedepsă, timp în care m-am îmbolnăvit de TBC. Norocul meu a fost că ne-au făcut raze, și pe TBC-iști ne-au dat la o parte. Am avut un regim de liniște. După ce m-am eliberat, în 1956, nu m-au trimis acasă, ci mi-au dat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. M-am dus lângă Fetești, la 15 km, exact pe locul unde Panait Istrati descrie ciulinii Bărăganului. Eu nu pot să descriu așa frumos cum a făcut-o el! Făcuseră ei acolo un sat, Lătești, în locul satului Lăteni. Și m-am dus la Fetești, la sanatoriul TBC, pentru consultație. Și zice doctorul: „Dom’le, dar dumneata ai fost TBC-ist. Doar urme se mai văd”. Astăzi plămânii mei sunt zdrențuiți, ca o cârpă ruptă, dar trăiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vorbele mele nu-s vorbe mari, dar sunt vorbe curate, cinstite, ale omului care a dus în spinare aproape 20 de ani de temniță.

Tinerilor le recomand întoarcerea la izvoare, care înseamnă întoarcerea la credința strămoșilor noștri. Erau aproape de Dumnezeu, erau la un moment dat așa aproape, încât ei chiar vorbeau cu Dumnezeu. E un lucru greu de înțeles pe cale rațională. O făceau prin post, prin rugăciune, dar ei vorbeau cu Dumnezeu. În tradiția noastră populară este un pom care face legătura între Dumnezeu și pământ: bradul. De aceea bradul este utilizat și la înmormântare, și la naștere, și la cununie. Asta denotă că strămoșii noștri erau foarte legați de credință. Se zice, în Tradiție, că omul, înainte de a tăia pomul, întâi se ruga: „Iartă-mă, că trebuie să te tai!”. Iar un pictor, un sculptor, dacă făcea o icoană, făcea o cruce, se ruga la Dumnezeu: „Ajută, Doamne!” sau „Iartă-mă, Doamne!”. De aceea spun că lucrul cel mai important este întoarcerea la credința strămoșilor noștri!

Gândul ne-a fost la Dumnezeu și la neam. Dragostea de Dumnezeu și neam ne-au călăuzit. În viață trebuie să mergem astfel: pe verticală, spre Dumnezeu, și, pe orizontală, cu neamul. Suntem oamenii unei etnii, oriunde ne-am duce, nu scăpăm de etnie. Ce ești? Toți te întreabă, oriunde te-ai afla: ce nație ești? Omul nu se poate desfășura decât în cadrul etniei sale. Dacă în cadrul etniei sale nu se desfășoară, atunci nu se desfășoară nicăieri.

Nu putem fi propriii noștri judecători. Ce ne deosebește pe noi de alții e faptul că am conștientizat păcatul. Nu ai voie să iei viața altuia. Omul e creat de Dumnezeu. Nu mai poți spune azi: „Avem doar gloanțe pentru trădători”. A fost o epocă. Mișcarea a trecut prin etape de dezvoltare. Izvorul când pornește la vale se face pârâu, pârâul este zburdalnic, este năbădăios, și-atacă toate colțurile până intră în albia lui. Problema care se pune este cea a omului. Pe el trebuie să-l desăvârșești. Începând de la om ajungi la divinitate. Ăsta-i țelul final. Cine vrea să-l înțeleagă, să-l înțeleagă.

Am zis că noi am avut un țel dacic, trac, pentru că ei credeau în nemurire, erau monoteiști. Matricea noastră stilistică, cum spune Lucian Blaga, a fost elementul trac, trăirea tracă și ortodoxia.

Sorin Lavric a scris o carte în care a încercat să explice cum a trecut Noica, un cartezian, raționalist, la legionarism. A făcut aceasta când a văzut că doi oameni de valoare, Moța și Marin, au fost în stare să-și dea viața pentru o idee. Am fost la lansarea cărții lui Lavric și i-am spus că taina este elementul pe care nu l-a luat în considerare. Ortodoxia respiră prin taină, nu prin rațiune. Crezul meu mă ține în viață.

În primul rand, copiilor trebuie să le induci în suflet ideea de mântuire. Și, după aceea, dă-le basme, povești istorice, povești cu haiduci, cu eroii neamului. Din acestea să se hrănească sufletele lor.

În cărțile de istorie nu se vorbește despre sfinții închisorilor pentru că n-a căzut comunismul. Ce trăim noi azi sunt consecințele culturii comuniste. Să nu credeți că a dispărut comunismul. A dispărut formal. Toate relele sunt efectele concepțiilor comuniste.

Un anumit om, mânat de satana, tinde să devină egalul lui Dumnezeu. Și, de aceea, găsește tot felul de invenții să se creadă Dumnezeu. Dar așa ceva nu este posibil, pentru că și Lucifer a căzut, când s-a crezut Dumnezeu. Acesta l-a izgonit. Omul totdeauna trebuie să fie umil și să fie sigur că prin smerenie poate face mai mult decât ar crede.

La Pitești, câteva mii de studenți au fost reeducați prin tortură, prin bătaie. A fost cel mai îngrozitor experiment care s-a produs în lume, despre care și Soljenițân se întreabă cum a fost posibil. S-a încercat transformarea omului în neom, transformarea omului într-un robot pe care să-l manipulezi la simplul glas pe care tu îl ridici. De pe urma acestui experiment au fost morți, au fost oameni a căror voință era anihilată, au fost oameni robotizați, au fost oameni care nici astăzi nu sunt în stare de o acțiune pe cont propriu. Au devenit oameni depersonalizați. Este o poveste îngrozitoare, despre care pe unde veți auzi, citiți-o, dar faceți semnul Crucii că n-ați trăit momentele acelea!

Acest Pitești se aplică continuu, se aplică și astăzi. Vă pot spune că astăzi trăim tot un fel de Pitești.

Avem o țară, pentru ea trebuie să luptăm, dacă va fi cazul, sau să ne punem toate cunoștințele noastre în slujba patriei. Țara este cea care trebuie să ne domine gândurile, ea este cea care trebuie să primeze. Este destul de meschină toată această luptă care se duce astăzi, efect al comunismului: vrajbă între oameni, invidie și, mai ales, un mare interes pentru buzunarul propriu.

În închisoare se punea problema supraviețuirii. Și nu atât a supraviețuirii fizice, pentru că ani de zile mâncând aceeași lătură, ne-am învățat cu ea și am supraviețuit. Problema cea grea era cea psihică, cea spirituală. De aceea am ținut fiecare să învățăm poezii, rugăciuni. Așa am supraviețuit în închisoare, transformând-o în mănăstire. Poate e greu de închipuit, poate e greu de înțeles acest lucru, dar gândul a fost acela că Dumnezeu ne va ajuta și vom scăpa. Pentru aceasta a trebuit și noi să acționăm, țevile de calorifer au început să vorbească, transmiteam prin Morse poezii și alte cunoștințe pe care vroiam să le însușim. De ce? Pentru că eram o masă imensă de tineri avizi să cunoaștem, să știm, să ne îmbogățim zestrea noastră culturală. Să știți că nu vom răzbate în lume dacă nu vom fi posesorii unei culturi frumoase, pe care s-o ducem cu noi și pe care s-o etalăm atunci când va fi nevoie. De aceea spun tinerilor să învețe și iar să învețe, pentru că numai așa se vor ridica.

Memoram toate poeziile care veneau pe țeavă, pentru că n-aveam un crâmpei de hârtie, o bucățică de creion, însemnam doar pe săpun și pe talpa bocancului. Ne făcusem biblioteca noastră improvizată. La loc de cinste se afla Radu Gyr. Trebuie să vă spun că lui Radu Gyr ar trebui să-i ridicăm o statuie până la cer. El a fost cel care ne-a ținut nădejdea într-o continuă flacără, el a ars alături de noi. Poeziile lui sunt de-o frumusețe extraordinară, baladele lui or să vă încânte sufletele.

La fel de înalt a fost Nichifor Crainic, prin poeziile lui religioase, filozofice, dar și alți mari poeți, care au manifestat din prinosul lor sufletesc versuri. Versurile sunt o realitate, o existență concentrată.

Citiți poezii! Viața vă va fi mai ușoară! Rațiunea pură nu te duce la lumină, rațiunea pură te scufundă în noapte de iad.

Veți depăși starea de criză sufletească în care se găsește astăzi țara, refugiindu-vă undeva: în rugăciune, în poezie, în frumos. Omul are aceste trei elemente: binele, adevărul și frumosul. Dumnezeu i le-a sădit în suflet. Vedeți în care din aceste elemente vă veți regăsi!

Suntem oameni cu rațiune, dar această rațiune trebuie îmbinată, omul e compus din rațiune, dar și din afectiv, și-atunci nu ne putem lăsa târâți doar de interese.

La Aiud a fost închis George Manu, unul din cei trei elevi ai lui Marie Curie. A murit acolo, refuzând să renunțe la concepția lui de viață. Au venit rușii să-l plătească, au venit englezii, au venit francezii, dar i s-a pus condiția să renunțe la concepția lui. N-a vrut să renunțe. El a inventat Morse pe ață, făcea nod pentru un punct și două noduri mai scurte pentru linie. Și, în felul acesta, un ghemotoc de ață conținea o întreagă teorie.

Cu Petre Țuțea am stat o perioadă la Aiud. Era o enciclopedie ambulantă. Era de ajuns să-l stârnești puțin și el deborda de știință. Tot ceea ce spunea era știință curată. Fiind cam surd, vorbea tare. Toți cei care eram în jurul lui auzeam ce spunea. Vorbea, vorbea, până când venea gardianul și îl lua de guler și-i zicea: „Bă, Țuțeo, bă, tu n-auzi ce zic? Taci din gură!”

Vorbele lui Țuțea erau întotdeauna pline de duh, de înțelepciune. Era unul dintre marii înțelepți ai poporului nostru. Păcat că s-a dus prea iute, pentru că de asemenea înțelepți aveți nevoie. Din păcate, nu-i mai avem…

Colonelul Crăciun avea obiceiul să insulte, să umilească toți intelectualii. Odată, când au ajuns sovieticii pe Lună, zice Crăciun către un preot: „Bă, popo, ce zici tu? noi am ajuns pe Lună. Ce faceți voi cu Dumnezeul vostru?”. Preotul, care era un om deosebit, îi zice: „Domule colonel, aveți dreptate! Dar e bine să luăm pe loc repaus! Ce veți face dumneavoastră dacă după o stâncă se va ridica mâna lui Dumnezeu?”. Colonelul a plecat puțin jignit de răspunsul pe care l-a primit.

Un coleg de-al nostru a stat patru ani în celulă cu Părintele Stăniloae. După ce a ieșit din închisoare s-a dus la Facultatea de Teologie, și a zis: „Vreau să mă fac preot!” „Da, înscrie-te”, i s-a răspuns. „Nu, zice, vreau să mă faceți preot dintr-un singur examen!” „ Cum?” „ Întrebați-mă!” În jurul lui s-au strâns toți profesorii și l-au întrebat: „De unde știi atâtea?” „Am stat patru ani cu Părintele Stăniloae!” Și a devenit un preot extraordinar: părintele Liviu Brânzaș!

Eu sunt naționalist, îmi iubesc țara, asta nu înseamnă că-mi urăsc vecinul, care are altă etnie. Nu! Atâta timp cât acel vecin al meu își vede de treburile lui, eu n-am de ce să-l învrăjbesc.

Cum am supraviețuit noi? Mâna lui Dumnezeu m-a scos din morți. Cum să-mi explic? Am adormit la Canal, pe șină. La un moment dat am simțit cum Cineva mă împinge și, după ce m-a împins, a trecut locomotiva.

Am fost aruncat la camera mortuară. Au murit lângă mine doi, trei, patru. Eu n-am murit. După aceasta făcusem o infecție în spate, ca o cocoașă. Și n-am făcut septicemie. După ce au văzut că n-am murit, a treia zi zice: „Hai să-l tăiem!” Au băgat bisturiul și a ieșit o găleată de mizerie. Am scăpat!

Dar cel mai important lucru pe care vi-l pot spune este următorul: am trecut la Pitești prin toate torturile și urma să dovedim că nu mai suntem ce am fost. Trebuia să dovedim că ne-am transformat. Și a te transforma însemna a aplica asupra altuia toate torturile pe care tu le-ai primit. Te trimitea acolo și tu trebuia să acționezi! Când trebuia să fiu trimis în altă cameră, să devin un alt om, cel preconizat de ei, a venit o comisie și a hotărât: „Hai la Canal!”. N-a fost mâna lui Dumnezeu? Cum ați putea explica altfel această schimbare de situație? M-a scos din fundul iadului și m-a dus în altă parte!

Vreau să vă spun ceva: tactica mea de-a lungul închisorilor n-a fost aceea de-a face pe eroul, de a mă grozăvi. Am fost modest, am zis să par mai bine prost în ochii lor decât să fac pe grozavul, să mă lupt cu ei. Mi-au zis să mă mai gândesc. Când am ajuns în cameră, camarazii m-au întrebat: „Ce-i? Ce-i?”. Și-atunci le-am povestit ce mi s-a cerut. „Și ce-ai răspuns?”. „Am spus: Nu!”.

Comuniștii n-au vrut să ne distrugă atât fizic, cât moral, sufletește. N-au reușit pentru că, după reeducare, oamenii și-au revenit. Ultima reeducare a fost la Aiud. A început în 1962. Colonelul Crăciun, șeful acestei reeducări, a fost de o bestialitate nemaipomenită. Te lăsa să mori! Vă place, nu vă place, trebuie spus: legionarii au avut viața cea mai grea în închisoare! Au fost siliți să suporte jugul acesta comunist ca niciunii alții! A fost Mișcarea Legionară înfrântă? Zic și eu ca Radu Gyr: „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. N-am renunțat la vis. Pot să renunț la Dumnezeu? Dați-ne altă patrie mai bună decât patria noastră!

Va veni vremea când țara noastră va fi înfloritoare! Asta ne este iubirea cea mare: ȚARA NOASTRĂ. Și pentru ea am făcut tot ce am putut! Și dacă am greșit, și dacă am făcut lucruri mai puțin bune, ne-am iubit țara, și o iubim în continuare!

A apărut o ediție a operele politice ale lui Eminescu. Lipsește un singur lucru. Când Eminescu vorbește despre problema Basarabiei, spune:„Legătura alături de ruși înseamnă un act de sinucidere națională”. Asta a dispărut. În felul ăsta se diluează din profunzimea ideii. Nu mai ești așa profund ancorat într-o idee.

Spunea cineva: „nu mă tem decât de două lucruri: de Dumnezeu și de momentul când forțele fizice ne vor părăsi”. Am trecut de 80 de ani, forțele noastre fizice deja sunt drămuite, ne-a rămas spiritul în noi care să mai mărturisească, să mai spună ceva: ăștia am fost!

La început a fost generația de la ’22. Ei și-au pus problema: „Vin comuniștii peste noi, ce facem?” Iar noi, generația de la 1948, ne-am pus în slujba neamului și am plătit pentru tot ce am făcut. Dumnezeu ne va judeca pentru cele bune, pentru cele rele, cum va socoti de cuviință.

M-am strecurat prin ploaia de gloanțe, cum se zice pe front. Am reușit să ies la liman. Sufletește am fost tare, am rezistat. Nu m-am încovoiat! M-am zbătut, și noi toți am făcut acest lucru.

La Pitești, în fiecare an, este un simpozion. Vorbesc alții despre suferințele noastre. Am fost o dată, am auzit și nu m-am mai dus. De ce să vorbești tu despre suferințele mele? N-ai mâncat tu bătaie, n-a fost ciomagul pe spatele tău, n-ai îndurat tu sudalma, umilința, cât de grea e umilința, toate le-am dus și le-am îndurat! Dumnezeu ne-a pus să trecem prin toate aceste încercări! Săracul Iov, cât a îndurat și el! Noi ne socotim mici pe lângă suferințele lui!

E greu să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu mai pot reda momentul, clipa când Țurcanu, acest mare torționar, striga: „Nu vreți să vă faceți reeducarea? V-o facem noi!”. Și ne-au făcut-o…

Suntem creștini. E greu să fii creștin! E greu, e foarte greu, pentru că va trebui să-ți însușești în suflet preceptele creștine, pe de o parte, după aceea să fii om de demnitate.

E foarte greu de scris despre ce-a fost la închisoare. Am observat că, dacă s-a apucat cineva să scrie despre ce-a fost la închisoare, scrie mai altfel. Dacă nu ai trăit momentele, dacă nu le-ai simțit, e greu! Are Radu Gyr o poezie frumoasă: „Voi n-ați fost cu noi în celule!”. El își exprimă starea lui, trăirea lui.

Păcatul nostru a fost că ne-am grozăvit de multe ori. Dar am mers înainte pe-o idee, și ne-am șlefuit ideea. Este o mare diferență între generația de la ’22 și tineretul de la 1948. Este o diferență enormă! Viața te șlefuiește, te obligă într-un fel!

La Pitești a fost suferință totală, a fost sânge, a fost moarte! Sunt lucruri așa de triste!… Reeducarea de la Aiud a urmărit să te facă să ieși cu capul plecat, să nu mai îndrăznești o mișcare. Acesta era țelul lor: să nu mai ridici capul, să rămâi în permanență un om demoralizat. N-au reușit acest lucru.

Ce se întâmplă azi? Alții ne fac nouă programul! Alții ne dirijează! Este o continuă luptă între bine și rău. Țara noastră este într-o decadență morală și fizică nemaipomenită. Pe povârnișul acesta ne ducem ca neam.

Povestea mea nu-i veselă deloc, nu-i o poveste cu prea mult farmec.

FOTO GALERIE: