ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
La neprevăzuta plecare dintre noi, în urmă cu un an, a academicianului Alexandru Surdu, filosof verde ca bradul și discipol al lui Constantin Noica, profesorul Nae Georgescu ne-a remis, pentru cititorii ActiveNews, următorul text.
Metafora pe
care ne-o propune, ca motivație narativă dar și ca motiv de
reflecție asupra istoriei și gândirii umane în general, volumul
de eseuri al lui Alexandru Surduare dublu înțeles. Pietrele foarte mari, din Valea Sâmbetei, pe
care noi nu putem, astăzi, să le urnim din loc ori să le
escaladăm, au fost puse de uriași, cândva, ca semne, să le arate
drumul spre o apă curată. Dinspre întemeietori, ori dinspre mit,
asemenea repere sunt limpezi, clare; dinspre noi, însă, trăitori
în alte timpuri și în alte dimensiuni, claritatea dispare, trebuie
să le ocolim (dacă putem), nu mai înțelegem rostul – deși,
iată, și noi putem ajunge la aceeași apă curată, dar fie după
alte repere, fie din întâmplare. Și totuși, ne spune autorul,
dacă te poticnești, dacă „te lovești” de ele, dacă te
împiedici în ele – ai bucuria, chiar satisfacția interioară, de
a pătrunde mesajul. Poți ajunge, așadar, la o apă curată și pe
căile vechi, de poticneală – dar și din întâmplare ori prin
repere noi.
Din aceastăPrefațăcu adânci semnificații filosofice, ne reține atenția un amănunt:
«Acesta este locul unde se-nchina la ceas de seară părintele
preacuvios Arsenie Boca, mângâind pietrele de poticnire cu mâinile
sale bătătorite de rucodelia zilnică, pentru a le da ceva din
strălucirea de nestemate a gândurilor sale». Cunoașterea prin
iubire, prin re-cunoaștere, este preferată celei reci,
experiențiale: acesta mi se pare a fi mesajul întregii cărți.
Alexandru Surdu celebrează, în această carte, viața ideii; se
poate spune și coborârea în viață a ideii. Nu enunță, nu
definește, nu demonstrează: urmărește firele, creșterile,
curgerile; se poticnește în trecut ca în viața însăși, adică
se lasă atins, se împiedică de bunăvoie mângâind piedica
oarecum ca acel călugăr preacucernic cu
mâinile bătătorite de rucodelia zilnică.
Este un mod de a accepta misterul ca-n poezia lui Lucian Blaga:
iubindu-l. Temele sale sunt Brâncoveanu, Cantemir, Eminescu,
Bacovia, Spiru Haret, Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu:
viețile și morțile acestora îl interesează, după ce face regal
panoplia fiecăruia și-i fixează crugul ideilor. Ideea a găsit-o
după ani de zile de studiu adâncit – acum și aici doar o pune în
ramă cizelată și se odihnește refăcând curgerea vieții de sub
ea.
Cartea are,
însă, și abordări de ordin general, cum este aceea despre istoria
scrisului, unde se reverberează ideea din prefață. Există, ne
spune Alexandru Surdu, și calculatorul modern, cu facilitățile
sale, dar și posibilitatea general umană de a scrie: putem lua
lucrurile de-a gata, un text deja aranjat mecanic – sau putem
urmări fazele organizării acestui text, fascinanta devenire a
scrisului de la înșiruire de litere la ordonare de idei. Metafora
din „Legenda Sfintei Duminici”, primul text scris în limba
română (în Manuscrisul de la Ieud), vorbește, într-adevăr, de o
piatră căzută din cer, în fața unei biserici, pe care nimeni nu
putea s-o ridice iar, după o slujbă făcută cu mare fast, chiar de
către Patriarh, „piatra s-a deschis și din ea au ieșit niște
scripturi, în care se spunea că cine a avut puterea și credința
de a desface această piatră, să știe că este un semn de la Bunul
Dumnezeu, ca să cinstească de acum înainte ziua Sfintei Duminici”
(p.19) – și astfel s-a instituit sărbătoarea creștină:„de
atunci și până în zilele noastre în fiecare duminică îi vezi
/pe creștini/ în fiecare duminică pe ulițele satelor (…)
mergând în pâlcuri spre bisericile lor.” Iată diferența:
„piatra de poticnire” este roditoare, instituie, crează un
obicei, mută credința din om – în lume, află calea; pe când
lucrul de-a gata, calculatorul așadar, dă numai funcția,
exercițiul extern. În fond, ne aflăm în miezul ideii din „Oul
dogmatic” de Ion Barbu: „E dat acestui trist norod / Și oul
sterp ca de mâncare / Dar viul ou, la vârf cu plod / Făcut e să-l
privim în soare!”. Sau, mai jos în tinmp, în ideea celor două
căi spre |Mecca din „Noaptea de Decembrie” de Al. Macedonski.
Sunt, desigur, tipare românești (și universale); cu înțelepciune,
însă, Alexandru Surdu nu disprețuiește a doua cale, n-o trece în
derizoriu; da, ne spune autorul, e bine și așa, e bun și
calculatorul („ca de mâncare”) – dar iată ce frumos e așa,
cât de profitabilă este calea cunoalșterii prin adâncire în
subiect, prin poticnire – și, repet, cât este de rodnică, pentru
că la orice pas găsești lucuri noi, noutatea se naște din noutate
și deschide o cale către viața ca ritual, viața cu scop în
credință, în sfințenie.
Despre Pietre
de poticnire se poate spune și că
este o carte de evocări; în acest caz, însă, cititorul trebuie
avertizat că sunt pasaje lungi care se pot citi ritmat, caMemorialelelui Pârvan – și trebuie avertizat a doua oară: ca și în cazul
lui Pârvan, exactitățile lui Alexandru Surdu privind operele, în
general ideile – se conjugă cu omeneasca sa iubire față de
viețile acestea. Autorul a găsit singur calea către apa cea curată
a ideii – dar vrea să zăbovească în fața pietrelor de
poticnire ce însemnează viețile – ale noastre, dar și ale
neamului în general, să stea lângă ele și să le mângâie până
ce le înțelege mesajul, ca să-și sporească iubirea. Este o carte
pentru tineri, arătându-le cum se completează știința cu
trăirea, îndemnându-i să facă această experiență.
About Post Author
