man Model National Opinii

Irina Bazon: Mihai Eminescu și limba română ca „tezaur sufletesc” al neamului

Într-o poezie dedicată poetului național, Nichita Stănescu afirmă locul lui Eminescu „în sâmburele limbii [române]”, iar Adrian Păunescu scria, într-o altă poezie: „Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”. Se evidențiază astfel modul cum, prin opera sa literară inegalabilă și prin eforturile stăruitoare desfășurate în planul limbii („90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”, remarca Noica), poetul nostru ­național este întemeietor de limbă și cultură românească, însă un făuritor (în sfera cuvântului) „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, un creator și un artist a cărui creație este „sursă de identitate” – așa definea Horia Bernea creația unui artist autentic.

Astfel, a cunoaște și a contempla acest tezaur neprețuit al nostru – opera sa – ca o componentă întemeietoare a „vistieriei” axiologice a ­poporului nostru înseamnă a ne pătrunde de „muzica” limbii române, de frumusețea, unicitatea și bogăția limbii creatorului ca ­„expresie integrală a sufletului românesc” (Iorga), cu alte cuvinte, a ne regăsi pe noi înșine și a ne recăpăta conștiința românească. „Dar o adevărată literatură trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui”, scria Eminescu în „Timpul”, 1880. Tot el sublinia că „direcția serioasă și cea mai însemnată a literaturii române caută îmbogățirea limbii nu prin receptarea unor neologisme, fie chiar din limbi înrudite, ci prin folosirea tezaurului lexical păstrat în limba poporului și în special prin dezvoltarea organică a limbii însăși” (Mihai Eminescu, „Opere”, XIII).

Așadar, adevăratul creator facilitează tocmai această regăsire de sine, descoperind și valorificând ce este mai frumos din „tezaurul sufletesc” al ­neamului său, spre deosebire de mulți „creatori” de azi, pentru care afirmarea propriului ego și individualismul reprezintă valori supreme. Pentru aceștia, limba nu înseamnă expresia bogată care dă voce unui preaplin sufletesc într-o sinteză fertilă de originalitate și etos/fond identitar, ci ei se folosesc de limbă ca de un instrument prin care să redea sau exhibe propria stare de dezrădăcinare, fragmentare și gol sufletesc al omului postmodern, precum și tot felul de pulsiuni pătimașe. Prin aceasta, de fapt, ei nu aduc o înrâurire pozitivă, modelatoare și întemeietoare asupra limbii și culturii, ci, mai curând, le sărăcesc – mai ales când, în spiritul dominant al corectitudinii politice, aplică anumite metode de eliminare și deconstruire a unor sensuri originare, de desființare a limbii ce dă expresie unei realități moștenite, bogate în semnificații care ne transcend ca indivizi izolați și atomizați. Drept consecință, aceștia impun dominația formei arbitrare, închise în propria imanență, în care această formă (postmodernă) se și dezintegrează. 

Limba română, reazem moral al poporului

Sub asaltul unor curente deconstructiviste, ale căror forme sterpe ascund, de fapt, golul ontologic în care sunt absorbiți acești „creatori”, avem nevoie să ascultăm și să ne pătrundem din nou de „muzica” limbii autentice românești pentru a ne trezi din somnul uitării de sine, al înstrăinării de propria ființă și identitate. De ce suntem chemați să reascultăm această „muzică” nemuritoare? Eminescu numea limba noastră drept „tezaurul sufletesc” al neamului, dar și „reazem moral”, întrucât ea respiră „memoria trecutului” și prin ea se transmite înțelepciunea strămoșilor, bogăția de valori „pe care neamul a moștenit-o din bătrâni mai vrednici decât generația actuală” („Timpul”, 1 aprilie 1882), iar această „muzică” ne întoarce la sursele autenticității noastre și ale propriei noastre vigori sufletești.

Eminescu înțelegea „ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acoperă și îl pătrunde, cum limba noastră veche trezește în suflet patimele vechi și energia veche”. „Limba strămoșească e o muzică; și ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice și mai mari decât ticăloșia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul și una limba. Suta a șaptesprezecea e purtată de ținta de-a da unitate limbei și poporului și ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi românește, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice și prin înrâurirea dicționarului franțuzit al breslei advocaților” („Timpul”, 1 mai 1882).

Studiind cu rigurozitate și cu aprins interes cultura națională și evoluția limbii române până în vremea sa și în urma numeroaselor sale călătorii în ținuturile și provinciile românești, în care a luat contact direct cu graiul viu și cultura populară, Eminescu a fost impresionat de varietatea expresivă a limbii române și de unitatea acesteia. „Faptul cel mai curios și mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase și de viață familiară. ­Miron Costin este cel dentăi care-n suta a șaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare. El descrie curăția și frumusețea limbei vorbite în Maramureș și viața neatârnată a românilor de acolo, ne dă ­legenda fondării Moldovei și a Țării Românești, constată identitatea de origine și limbă a poporului. În același timp, cărțile bisericești, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară în rostire și în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii și scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Țara Românească și-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci” („Timpul”, 14 august 1882); el evidențiază că „limba noastră e singura în Europa care se vorbește aproape în același chip în toate părțile locuite de români” („Opere”, XI, p. 157).

Limba gazetelor politice, cosmopolită și departe de graiul românesc

Potrivit lui Eminescu, „alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit”. Literatura populară și cronicile, cărțile vechi ale culturii române sunt pentru el surse fertile de inspirație, poetul culegând și valorificând cu stăruință elemente neprețuite din acest tezaur autentic românesc. „Pierderea cea mai mare era ca întreaga comoară a limbii ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adică din fraze gata făcute, moștenite din neam în neam, de la strămoși se aruncă în apă”, scria marele gazetar, combătând curentul latinist, care ar fi impus, de fapt, un proces nefiresc, de sărăcire a limbii. O „adevărată avere proprie” a limbii o constituie, în viziunea sa, expresiile și locuțiunile, considerate „sclipiri de spirite” ale poporului român. „Această parte netraductibilă a unei limbi (locuțiunea) formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere” („Opere”, XV, pp. 241-242).

Condeiul său incisiv nu îi iartă pe „stricătorii de limbă și neam”, care sărăcesc și siluiesc limba română, „gonită de păsăreasca gazetelor”, inclusiv prin întrebuințarea abuzivă de termeni străini. Marele nostru gazetar, care manifesta un profund ­respect față de tezaurul limbii neamului său, critica „presa noastră scrisă în mare într-o limbă cosmopolită”, amendând ­intransigent „limba de rând a ziarelor politice [care] amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului”.

Astfel, marele jurnalist și de­săvârșitul român deplângea faptul că „limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuțiuni frumoase și caracteristice cari formau avuția lexicală a limbei” („Timpul”, 14 august 1882). Eminescu înțelegea că limba modelează spiritul și observa legătura dintre sărăcirea limbii și simplificarea gândirii, teza sa fiind aceea că „limba și legile ei dezvoltă cugetarea”. Reflecțiile sale, de o subtilitate uimitoare, ne arată că a intuit efectele distructive ale sărăcirii și „deconstruirii” limbii, prezentate atât de clar în distopia lui Orwell: „Noi desființăm cuvintele cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) An de an mai puține cuvinte și aria de gândire din ce în ce mai restrânsă” ­(George Orwell, „1984”).

Prin urmare, „omul deplin al culturii române”, cum îl numea Constantin Noica, a afirmat, prin întreaga sa operă artistică fără egal, dar și prin munca sa de gazetar, îndeplinită cu o profundă conștiinciozitate și totală dăruire de sine (până la jertfă), necesitatea de a veghea „acest tezaur care este limba română, în aceste vremuri tulburi, în care românul e silit a lua calea străinătății și a se exprima în mediul oficial în altă limbă, păstrând, deseori, în suflet ca pe o icoană dragă ­dulcele grai românesc”.

Ziarul LUMINA

Citiți mai multe despre:   Mihai Eminescu  –   Limba română  –  Mihai-Eminescu.Ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *